Întâlnirile mele cu elevii pe tema fumatului şi a stilului de viaţă sănătos de la Biblioteca GTK au continuat şi joi, cu câteva clase de băieţi de la Liceul Auto, şi vineri, cu o clasă de la Liceul Economic. Joi, m-am gândit să le ofer fragmente din replicile de pe forumurile de pe Internet pe care se discută aceste teme şi să-i rog să le citească, pe rând, în aşa fel încât să avem o pornire în discuţia noastră pe un teren în care ei se simt familiari. Celor de la Economic le-am vorbit doar, pentru că era târziu, după-amiază, şi am simţit că se grăbesc. Am fost mulţumit că au venit şi vreo trei ziarişti, pentru că este foarte mare nevoie de sprijinul presei în educaţie.

Promovare la serviciu, pe seama licenţei în psihologie. Un lucru foarte bun. Să tot fie din astea...

Ieri, la Biblioteca GTK, au venit două clase de la Colegiul Economic, o clasă de a X-a şi alta de a XII-a. Le-am vorbit despre fumat în contextul unui stil de viaţă sănătos. Ce efort imens - dar nevăzut, bineînţeles - este să umanizezi un subiect atât de didactic şi plicticos în sine precum fumatul! Am evitat întotdeauna didacticismul mergând pe filiera tatonării pas cu pas a reacţiei audienţei, urmârind privirile elevilor, schimbând tonul, schimbând un pic subiectul, revenind la subiect, spunând o poveste, formulând întrebări, aşteptând un răspuns, tratându-i pe toţi ca pe nişte adulţi (menţinând însă limbajul şi conceptele/ideile la un nivel cât mai accesibil), tratându-i cu respect, încercând mereu să fiu prietenos...

Copiii şi adolescenţii din ziua de azi obişnuiesc să frecventeze localurile în care se fumează şi se bea.

Avem cel puţin două probleme aici.

Mai întâi, faptul că părinţii nu ştiu cel mai adesea unde merg copiii lor şi, mai mult, se mulţumesc - atunci când copiii se întorc acasă cu hainele îmbibate de fum de ţigară - cu răspunsul că acolo unde au fost s-a fumat. Trecând peste faptul că nu e normal (pur şi simplu din motive de sănătate) pentru un copil sau adolescent să stea în încăperi unde se fumează, orice părinte ar trebui să aibă discuţii deschise, prieteneşti, sincere cu proprii copii despre fumat, să-i întrebe dacă fumează sau nu şi să găsească împreună alte posibile locuri în care ei ar putea să-şi petreacă timpul liber cu prietenii şi colegii, locuri în care nu se fumează, cum ar fi cofetăriile, pizeriile şi nu barurile, cafenelele etc..

Apoi, proprietarii de localuri ar trebui obligaţi să respecte legea, iar Inspecţia Sanitară de Stat ar avea aici rolul cel mai important. Din cât se vede, nici proprietarii nu au vreun scrupul sau vreo mustrare de conştiinţă şi nici inspectorii sanitari nu sunt - din motive lesne de înţeles în ţărişoara noastră - eficienţi.

Ceea ce s-ar putea face ar fi, în primă instanţă, iniţierea unor întâlniri între părinţi şi dascăli, în care să se găsească, pe de o parte, soluţii la această problemă deosebit de gravă precum fumatul în copilărie şi adolescenţă, iar pe de altă parte, răspunsul la întrebarea "Unde îşi petrec timpul liber copiii noştri?".

O altă activitate în cadrul proiectului "Drogul lecturii", ieri, la Biblioteca "G.T. Kirileanu", filiala Mărăţei. Înainte de întâlnirea cu elevii claselor a IV-a A şi a IV-a B de la Şcoala nr. 6, nu ştiam prea limpede ce le voi spune şi cum mă voi face înţeles, însă când i-am văzut, cu ochii mari, curioşi, între rafturile de cărţi, mi-am găsit deodată ideile şi cuvintele. I-am întrebat mai întâi dacă ştiu care este drumul unei cărţi până la cititor. Bănuiala mea s-a confirmat, pentru că toţi au menţionat editorul, tipograful, librarul, iar bietul autor a fost uitat. Le-am vorbit despre cum se scrie o carte, despre importanţa cititului cărţilor, iar când am ajuns la temă, anume "Eroi de ieri şi de azi ai copilăriei", am putut să lămuresc împreună cu ei, pas cu pas, întrebare cu răspuns, diferenţa dintre real şi imaginar, ceea ce a fost o bună ocazie să vorbim şi despre diferenţa dintre violenţa din filme şi violenţa din viaţa reală, despre durere şi sensibilitate, despre grija faţă de cei din jur, despre partea de miracol din viaţă (pe care o cunoaştem adesea dacă muncim şi suntem de bună credinţă), despre cum să-ţi alegi drumul în viaţă. A fost o discuţie pur şi simplu încântătoare.

Nici nu am ştiut când au trecut fiecare din cele două ore de ieri, de la Colegiul Rareş, de la clasele a IX-a F şi a IX-a B. Am început la fix, cu fiecare oră, iar la sfârşit, la fără zece, totul era încheiat şi părea că începusem doar de câteva minute. După ce am vorbit două ore, m-am gândit din nou, ca de atâtea ori, la dificultăţile profesiei de dascăl. E adevărat că în calitate de profesor sau învăţător nu trebuie să vorbeşti mereu, în fiecare oră, nu trebuie să conferenţiezi, aşa cum trebuie să fac eu adesea, dar emoţia şi tensiunea comunicării, dacă eşti responsabil şi îţi pasă, sunt, nu de puţine ori, copleşitoare. Deja la a doua oră nu mai aveam suflu, ca să spun aşa... Stilul de viaţă sănătos este o temă cuprinzătoare în care poţi să le vorbeşti elevilor despre lucrurile importante din viaţă, iar şansa de a le vorbi pe această temă este una cu adevărat extraordinară.

Odată cu toamna, încerc să mă apropii din nou de şcoli, încerc să am orele de promovare a sănătăţii pe care le consider foarte necesare. Ieri, mai întâi la Colegiul Rareş, la o clasă de a noua, vorbesc despre stilul de viaţă sănătos. Prefer să le ofer elevilor mai întâi informaţii, să le spun mesajele pe care le am de spus, să le vorbesc aproximativ 40 de minute şi să las abia la urmă un timp pentru discuţii şi întrebări, pentru că dat fiind că astfel de întâlniri cu ei sunt rare, devine foarte important să folosesc timpul pentru a aminti măcar toate temele secundare care ţin de stilul de viaţă sănătos. Dialogul este necesar, fireşte, dar el trebuie instituit când timpul este îngăduitor. Luat cu discuţia, am uitat să fac poza. La Bibliotecă însă, la filiala din Mărăţei nu am uitat. Elevii, aproape două clase de a noua, au fost la fel de cuminţi şi de cooperanţi cum au fost cei de la Rareş. Lor le-am vorbit despre Duiliu Zamfirescu (maine se împlinesc 150 de ani de la naşterea scriitorului), dar jumătate de oră le-am spus cum am putut eu mai bine ce pierd dacă nu citesc şi ce câştigă dacă citesc. Se uitau la mine cu ochii mari când le spuneam că succesul nu se măsoară întotdeauna în bani şi popularitate, că împlinirea personală, ca om pur şi simplu şi ca om educat şi cult, este de nepreţuit, este o avere.

Articolul de mai jos, pe care l-am scris în vară, a apărut în numărul 4 (127) din octombrie 2008 al revistei Nursing. Îl postez şi aici.

Copiii, victime ale expunerii la pornografie

Există situaţii numeroase în care copiii încearcă să vizualizeze materiale pornografice. Televiziunea, presa scrisă şi internetul răspândesc, în cantitate delog neglijabilă, astfel de materiale, ceea ce îi determină pe specialiştii din domeniul sănătăţii să încadreze pornografia între problemele de sănătate publică globale. Astăzi accesul la Internet este foarte facil, pentru că numărul familiilor care au un computer conectat este din ce în ce mai mare.
De aceea, nu trebuie să considerăm ceva excepţional dacă un copil este găsit în faţa unor site-uri pornografice sau răsfoind o revistă de acest gen. Cum bine se ştie, curiozitatea omenească este perfect naturală, normală, iar curiozitatea copiilor – a căror minte este în plin proces de descoperire a lumii - este şi mai explicabilă.
Reacţia părinţilor în faţa unor astfel de situaţii în care îi găsesc la un moment dat pe copii ar trebui să fie foarte echilibrată, înţeleaptă, lipsită de impulsivitate. Ei ar trebui să încerce să înţeleagă ce anume îi determină pe copii să caute astfel de site-uri, ce anume aşteaptă ei să găsească pe ele şi – pe această bază – să iniţieze o serie de discuţii care, pe de o parte, să-i lămurească pe copii, cât de cât, asupra fenomenului, iar pe de altă parte să le ofere dovada confortabilă că părinţilor lor le pasă de tot ceea ce se întâmplă cu ei. Nu este în nici un caz recomandabil să fie pedepsiţi sau să li se interzică accesul la computer.
Practic, ceea ce determină şi justifică îngrijorarea este faptul că impactul vizionării unor imagini şi secvenţe pornografice – pentru toţi copiii şi adolescenţii, dar în special pentru copiii de vârstă mică - poate fi traumatizant.
De fapt, tocmai efectele adverse ale pornografiei asupra societăţii în general fac din această problemă una de sănătate publică. Numeroase studii arată că pornografia poate afecta serios capacităţile mentale, emoţionale şi de relaţionare ale persoanei care o « consumă ». Concret, s-a constatat că expunerea la pornografie pune « consumatorul » în situaţia de a dezvolta mai uşor tendinţe sexuale deviante, de a provoca ofense de natură sexuală sau chiar de a comite viol, de a întâmpina dificultăţi în propriile relaţii sexuale, de a accepta şi susţine mitul vinovăţiei victimei în cazul unui viol (« Ea o merita, din cauza felului provocator în care se îmbracă şi dansează... »).
Între alte posibile efecte adverse ale pornografiei, atât asupra consumatorilor cât şi asupra celorlalţi, pot fi enumerate: în cazul tuturor consumatorilor - dependenţa; în cazul femeilor - riscurile de a fi privite într-o perspectivă excesiv sexuală, de a fi violate, de a fi categorisite discriminatoriu şi numai în perspectiva rolului tradiţional de « supusă a bărbatului » şi de a experimenta sexul fără implicare emoţională; iar în cazul copiilor - riscurile de a deveni obiecte ale interesului sexual al adulţilor şi – uneori – al altor copii, de a deveni victime ale fanteziilor sexuale, precum şi de a avea parte, pe filiera acestei surse de informare, de un tip de educaţie sexuală care crează în viitor atitudini nerealiste şi dăunătoare în legătură cu sexualitatea şi relaţiile dintre oameni sau chiar de a comite infracţiuni de natură sexuală.
Copiii sunt, aşadar, cele mai uşoare victime. Nesupravegheaţi, adesea lăsaţi singuri acasă, lipsiţi de comunicare, ei intră în plasa tentaţiilor oferite generos de televizor şi Internet. De aceea, un control discret şi eficient al modului în care aceştia utilizează Internetul, al orelor de culcare, al emisiunilor tv vizionate, este foarte bun. În primul rând, trebuie înţeleasă nevoia copilului de a vedea « acele lucruri », iar gestul lui nu trebuie tratat ca un act de indisciplină. Ei trăiesc azi într-o lume plină de tentaţii şi pericole provenind din realitate sau din media. Prietenii şi colegii lor de joacă discută dezinvolt adesea despre subiecte pe care adulţii se jenează să le abordeze. Lumea lor este mai lipsită de inhibiţii decât a fost aceea a generaţiei celor născuţi prin anii şaizeci-şaptezeci sau mai devreme. Presa şi televiziunea de azi sunt excesiv de libertine şi rareori au în vedere - între criteriile de selecţie a temelor şi a modului în care acestea sunt tratate – criteriile morale. Din păcate, banul îşi spune cuvântul şi aici.
Acestea sunt argumente în plus în favoarea ideii că discuţia cu copiii este infinit preferabilă oricărei atitudini coercitive. Oricât ar părea de greu de iniţiat, discuţia – onestă şi deschisă, având la bază o informare corectă şi o adecvare la vîrsta copiilor – trebuie să aibă loc. Când copii sunt admonestaţi, este puţin probabil ca ei să revină la părinţi pentru a cere ajutor şi sfat în situaţia în care li se întâmplă - de exemplu - să intre accidental pe site-uri pornografice sau să fie invitaţi « pe chat » de persoane necunoascute să intre în discuţii cu conţinut sexual.
Comunicarea permanentă a părinţilor cu proprii copii este cheia şi în această problemă de sănătate şi educaţie, dar cred că societatea întreagă – prin instituţiile ei - ar trebui să facă mai mult în această direcţie.

Există, cred, în zilele noastre un fel de deficienţă a comunicării şi chiar un deficit de comunicare. Vorbim împreună şi ne înţelegem aparte, cum se spune în popor. După volumul "Promovarea sănătăţii şi educaţie pentru sănătate", apărut în 2006 la Public H Press, funcţiile comunicării sunt următoarele:
a) informare: a da şi a primi informaţii;
b) socială: pentru formarea şi menţinerea relaţiilor;
c) persuasivă: a convinge oamenii să acţioneze într-un anumit fel;
d) instrumentală: a realiza un anume obiectiv;
e) îndeplinirea rolului: a acţiona într-un mod predictibil;
f) a reduce anxietatea: a rezolva probleme şi a reduce îngrijorarea;
g) emoţională: a fi prietenos.
Iată şi regulile comunicării după acelaşi volum:
a) Fii un bun ascultător!
b) Ajută oamenii să vorbească!
c) Pune întrebări şi caută să obţii feed-back-ul!
d) Crează un mediu şi relaţii permisive!
e) Depăşeşte-ţi propriile bariere de limbaj!
Mă gândesc că toate aceste puncte simple subliniate ar trebuie să le avem toţi în vedere dacă dorim să comunicăm, dar în mod special ar trebui luate în considerare de dascăli şi de managerii de orice nivel.

Emisiunea a trecut cum a trecut, repede, aşa cum trece timpul când oamenii discută, dar mai mult mi-a luat documentarea şi sintetizarea materialului în aşa fel încât mesajul să cuprindă lucrurile importante despre "Stresul la serviciu şi sănătatea", ore întregi de lectură a unor articole (în română şi în engleză), grija ca totul să fie cum trebuie. Am lămurit la început chestiunile legate de definiţie (cu trimitere la pionieratului lui Hans Selye) şi am subliniat existenţa celor două forme de stres, eustres şi distres, apoi am arătat - comparativ - care sunt caracteristicile unui loc de muncă bun şi ale unui loc de muncă rău, după Garett Coan, subliniind rolul esenţial al managerului în crearea atmosferei la serviciu şi care sunt calităţile principale ale unui manager/şef bun. Mai departe, am trecut în revistă simptomele stresului, cu trimitere în special la medicina muncii şi psihologia muncii. Cât priveşte cauzele stresului, a fost necesar să le împart, pentru telespectatori, în cele trei categorii: factori de mediu (din mediul fizic şi din mediul psiho-social), sarcina de muncă şi factorul uman. La capitolul "managementul stresului", am vorbit un pic despre soluţiile de prevenire sau de diminuare a stresului, atât la nivel individual (gestionarea timpului, exerciţiile fizice, tehnici de relaxare, creşterea reţelei de suport social etc.), cât şi la nivel organizaţional (selecţia corespunzătoare a personalului, implicarea angajaţilor în stabilirea de obiective, îmbunătăţirea comunicării în organizaţie, iniţierea unor programe de sănătate etc.). Grija mea în cazul acestor emisiuni este să aleg teme importante, legate de realitatea pe care o trăiesc oamenii, şi să ofer cât de multe informaţii esenţiale posibil. Nu ştiu cât îmi reuşeşte, dar ştiu că măcar încerc...



Iar întrebările Talidei Cozma - întotdeauna la obiect şi realiste - au adăugat, cred, ca de fiecare dată, un plus de accesibilitate ideilor promovate în emisiune. Chiar vreau să remarc şi să apreciez (public, fireşte) interesul profesionist pentru teme cu adevărat importante al acestei jurnaliste. Iată că există şi în provincie jurnalişti adevăraţi. Ei trebuie încurajaţi. Mai sunt şi alţii. Uneori ei chiar modelează opiniile la nivel local, iar acest lucru chiar merită atenţie. Iar faptul că jurnalista Talida Cozma mă invită în emisiunea ei în fiecare lună pentru a discuta pe teme de educaţie pentru sănătate şi promovare a sănătăţii nu poate decât să mă bucure, în numele educaţiei pentru sănătate, pentru care mă tot zbat eu de câţiva ani încoace...

Mîine la orele 16 sunt invitat din nou la emisiunea Cotidian a Talidei Cozma de la TVM Neamţ. M-am gândit la temă. Va fi "Stresul la serviciu şi sănătatea". Este important, cred, ca oamenii să ştie că o atmosferă proastă la serviciu, care - cel mai adesea - nu depinde de ei, îi poate îmbolnăvi grav. Este important să ştie că nu este normal să accepte umilinţe repetate, situaţii neclare, atitudini autoritariste şi adesea insultătoare.

Trebuie să încetăm să-i moralizăm pe tineri. Dacă nu ne place - de exemplu - să-i vedem adunaţi pe la scările blocurilor fumând, vorbind "buruienos" şi cu glas tare până noaptea târziu, dacă nu ne place că dimineaţa găsim în locurile unde au stat, pe băncile de la intrarea în blocuri şi în jur, tot felul de gunoaie, chiştoace, coji de seminţe, cutii goale de bere etc., e cazul să încercăm să vorbim cu ei. Este aceasta o probă a noastră, pe care trebuie s-o depăşim. Cu riscul de a primi, la început, o reacţie ostilă. Dacă nu le vorbim, dacă nu rupem bariera de comunicare care există între ei şi noi, dacă îi vom admonesta mereu, nu vom ajunge la nici un rezultat, iar lumile noastre vor fi mereu paralele. Chiar şi la Şcoală, dacă le vom vorbi de sus, de la înălţimea catedrei, dacă îi vom "pune la respect", dacă vom adopta o atitudine autoritaristă, vom eşua lamentabil în demersul nostru pedagogic. Fiecare oră ar trebui începută prin iniţierea, pentru trei sau cinci minute, a unei discuţii "ca între oameni". Pentru că trebuie spartă gheaţa, pentru că trebuie să le fie câştigată încrederea. Pe de altă parte, această atitudine flexibilă şi deschisă, dacă nu este dublată de profesionalism, de seriozitate, iarăşi nu e bine. Găsirea acestui tip de echilibru între "a fi natural, uman" şi "a fi profesor" este esenţa pedagogiei.

Cunosc o familie care tocmai s-a intors de la Marea Neagră, de la Eforie Nord. Mi-au spus că s-au îmbunătăţit condiţiile cât de cât (aer condiţionat în unele hoteluri, şezlonguri, umbrele, coşuri de gunoi pe plajă etc.), dar că românii tot nu se pot abţine de la a înfunda chiştoacele în nisipul de pe plajă, de la a mânca seminţe şi a arunca (a scuipa, mai corect spus) la întâmplare cojile, de la a arunca tot felul de gunoaie în apa mării, de la a pune muzică tare (manele) în locuri în care se relaxează şi alţi oameni. Se pare că avem o problemă, ca naţiune, iar ea nu este nici politică, nici economică, ci pur şi simplu este una de educaţie, fără nici un dubiu. O problemă foarte gravă!

Un prieten de-al meu, medic de profesie, îmi spune adesea glumind - gândindu-se la obiceiul nostru, al românilor, de a bea cu ocazia oricărei reuşite, a oricărui moment bun etc. - că ar trebui să învăţăm să ne bucurăm şi fără alcool. Referindu-se la un eveniment important pentru familia mea din zilele acestea, ieri a zis că ar trebui să bem ceva pe seama lui. Mi-a picat la ţanc, aşa că i-am spus şi eu la rândul meu zâmbind: "Ar trebui să învăţăm să ne bucurăm şi fără alcool...". Ne-am amuzat, dar adevărul din spatele acestei ziceri care stârneşte zâmbete merită luat în seamă. Mă gândesc că ar merita pornită chiar o campanie de prevenire a consumului de alcool cu titluri de genul acesta, "Să învăţăm să ne bucurăm fără alcool!", "Poţi trăi bucuriile şi fără alcool!", "Să trăim bucuriile cu mintea limpede!". Voi vedea... Poate din toamnă s-ar putea face o campanie, tipări nişte broşuri, ţine nişte conferinţe, organiza nişte simpozioane...

La ora 16 am fost din nou invitat la emisiunea Cotidian de la TVM Neamţ a Talidei Cozma. Subiectul? Cititul cărţilor ca stil de viaţă. Am încercat să vorbesc despre beneficiile lecturii, despre rolul dascălilor în reabilitarea prestigiului cărţii, despre faptul că lectura nu este nicidecum o experienţă "second-hand" (pur şi simplu pentru că este o experienţă sufletească la fel de intensă ca experienţele propriu-zise), despre rolul de modele pe care l-ar avea părinţii în încurajarea copiilor pe drumul bun al cititului şi al cărţii, despre şansa adolescenţilor de a deveni buni părinţi în viitor dacă citesc, despre interesul nostru, al tuturor, de a promova lectura, pentru că ne dorim să trăim într-o lume mai educată, despre câteva experienţe de lectură personale şi despre cum acestea mi-au influenţat viaţa. Ceva-ceva tot am reuşit să spun. Sunt mulţumit - nu numai ca scriitor, dar mai ales ca angajat al Autorităţii de Sănătate Publică Neamţ - că pot să vorbesc pe teme de educaţie la televizor, fie şi pe posturile locale. Nu voi refuza niciodată o invitaţie în media pe teme de educaţie şi sunt bucuros că există jurnalişti din oraşul meu care au un interes real pentru ceea ce am de spus oamenilor. Această bucurie mă consolează oarecum de nerecunoaşterea meritelor profesionale reale din partea instituţiei mele. Mă consolează "oarecum", spun, pentru că ştiu că odată şi odată vor înţelege şi cei care ar avea obligaţia (profesională şi legală) să înţeleagă şi, în consecinţă, îşi vor schimba atitudinea. Până atunci, dar şi de atunci încolo, ne implicăm, punem suflet, doar aşa... de amorul artei, Vasile! Căci plata multă este în ceruri...

Cititul te ajută să ai mai mare încredere în tine însuţi, să călătoreşti în jurul lumii în cel mai ieftin mod posibil, să-ţi dezvolţi personalitatea, să-ţi îmbogăţeşti şi să-ţi clarifici propriile gânduri. Unele pagini din cărţi te fac să râzi pentru că sunt scrise cu umor. Cititul te poartă spre perfecţiune, îţi stimulează creativitatea, te ajută să-ţi descoperi propriile talente. Prin lectură ajungi să comunici mai bine cu oamenii, să ai o perspectivă mai clară asupra lucrurilor. Cititul îţi satisface curiozitatea şi te ajută să-ţi cultivi talentul literar. Cititul cărţilor nu necesită învăţarea nici unei aparaturi speciale, îţi îmbunătăţeşte atenţia, te ajută să-ţi petreci timpul în mod util şi îţi oferă "entertainment". Cititul te face puternic, te ajută să ştii de ce şi cum se întâmplă totul, te ajută să călătoreşti în timp. Obiceiul cititului oferă şi răspândeşte afecţiune şi cunoaştere, te ajută să-ţi faci prieteni, îţi deschide uşile spre medii intelectuale, te ajută să simţi lumea din jurul tău, îţi menţine mintea activă, îţi lărgeşte orizontul. Cărţile nu necesită companie şi sunt un excelent remediu împotriva stresului. Cărţile îţi dezvoltă sentimentul apartenenţei la comunitatea din jur. Cărţile presupun o activitate intelectuală, pe care o căutăm foarte adesea, oferă experienţe spirituale extraordinare şi emoţii speciale. Cărţile sunt instrumentele perfecte de îmbunătăţire a aşa-numitei "stime de sine". Prin lectură devii mai inteligent şi mai înţelept. Cărţile te ajută să creşti, te introduc în lumea viselor şi îţi oferă şansa împlinirii lor. Cărţile inspiră, motivează, construiesc naţiuni, civilizaţii. Cărţile sunt premiza civilizaţiei.

Iată şi sfaturile site-ului e-how in legătură cu protecţia împotriva soarelui.

1. Evitaţi expunerea la soare între orele 10 şi 15, când intensitatea radiaţiilor este cea mai intensă.

2. Utilizaţi o cremă de protecţie, care trebuie să aibă factorul de protecţie de cel puţin 15, inclusiv pe buze, urechi, nas, gât, mâini, picioare şi cap, cu cel puţin 15 minute înainte de a ieşi afară.

3. Aplicaţi din nou unguentul la două sau trei ore, mai ales dacă faceţi baie.

4. Purtaţi pălărie cu boruri largi.

5. Purtaţi ochelari de soare.

Ieri am obţinut licenţa în psihologie. Faptul este banal în sine, dar pentru mine el are o semnificaţie aparte. Eram eu intelectual (aşa autodidact, outsider), nici vorbă, dar acum - vezi bine! - am şi patalama. Am 42 de ani. Sunt tatăl a doi copii, am publicat opt cărţi şi m-am implicat în viaţa literară şi civică din ţara mea. Viaţa a făcut însă în aşa fel încât până ieri să nu fi absolvit decât un liceu sanitar şi o şcoală tehnică sanitară postliceală. Au fost nişte şcoli bune pentru mine, nimic de zis, pentru că mi-au oferit o profesie, aceea de asistent medical, pe seama căreia mi-am câştigat existenţa şi mi-am sprijinit familia, ca să nu mai spun că mi-au oferit, prin deschiderea uşilor spre lumea spitalelor, şansa de a cunoaşte oamenii şi suferinţele lor, experienţă atât de necesară unui scriitor. În toţi aceşti ani însă, am suportat adesea (pe nedrept, fireşte) situaţii umilitoare, pentru că în ţara noastră diplomele au mai mare greutate decât valoarea reală a celor care le deţin. Până la un punct, acest lucru este normal, dar măcar în artă şi în literatură - mă gândesc - ar trebui să conteze doar valoarea propriu-zisă a operei. Au apărut, aşadar, în timp, vreo două persoane (scriitori, oameni de cultură, intelectuali) care, atunci când m-au criticat (nu poţi să mulţumeşti pe toată lumea şi să fii pe placul tuturor), nu au găsit altceva decât să clameze, în scris,cu mânie şi satisfacţie demne de cauze mai bune, faptul că - vai! - nu aveam studii superioare. Ei bine, acum le am şi pe acestea. Schimbă asta în vreun fel valoarea scrisului meu? Nu cred. Sunt bucuros însă că am reuşit isprava aceasta, mai întâi pentru mine, dar şi pentru că le-am luat acelor confraţi o piatră de pe inimă. De asemenea, chiar dacă nu îmi fac iluzii, sper că de aici înainte unii posesori-de-diplome-fără-cultură-şi-educaţie (deloc puţini, din păcate, în ţara noastră) îşi vor mai potoli aroganţa, destul de supărătoare, faţă de mine (în mediile în care voi continua - cu îngăduinţa şi ajutorul lui Dumnezeu - să trăiesc şi să lucrez, desigur, să-mi continui proiectele), vor înceta să se mai uite de sus la mine, cum au făcut până acum (unii dintre ei) fără umbră de stinghereală. În străinătate, la bursele pe care le-am primit, nu m-a întrebat nimeni de diplome. Mai mult, am observat că un om, cu cât e mai titrat cu atât e mai modest. Una peste alta, am găsit necesar să scriu aici şi despre această întâmplare a vieţii, care are tâlcul ei, care, mai mult, îmi dă un plus de curaj. Atât cât să merg mai departe...

Website-ul “Life Lines Online” ne spune ce trebuie să facem ca să ne protejăm împotriva temperaturilor înalte din mediu:

Beţi apă la fiecare jumătate de oră, chiar dacă nu vă este sete!

Purtaţi haine de culori deschise!

Evitaţi schimbările bruşte de temperatură, cum ar fi ieşirea în aerul încins de afară dintr-o maşină cu aer condiţionat!

Fiţi foarte atenţi la starea dumneavoastră în primele două săptămâni când călătoriţi într-o zonă cu temperaturi foarte înalte!

Voi reveni cu astfel de sfaturi, utile în aceste luni de vară...

Fiica mea are examen de bacalaureat în aceste zile. Îmi spune că o deranjează foarte tare faptul că se copiază foarte mult şi că profesorii încurajează această practică, nu neapărat la clasa unde dă ea examen, ci în general, aşa cum rezultă şi din discuţiile din media şi de peste tot. Noi, societatea românească, îi învăţăm pe copii că se poate ajunge undeva fără muncă, prin fraudă, şi apoi ne mirăm că lumea din jur arată cum arată, că sistemul de ducaţie este cum este. Aflu că în Germania un elev este exmatriculat din şcoală dacă este prins copiind, iar asta se întâmplă nu neapărat la un examen important precum cel de bacalaureat, ci la o lucrare de teză banală.