Convingerea mea este şi va fi mereu aceea că orice demers educativ trebuie să aibă în vedere o adecvare a mesajului şi a mijloacelor la realitatea socială cea mai concretă. A le vorbi despre cine ştie ce noţiuni ştiinţific-medicale unor oameni care trăiesc fără să citească nici măcar un ziar, care se uită doar la televizor şi numai la emisiuni de prost gust, este o risipă de energie şi dovada unei lipse de realism total neproductive. De altfel, formalismul şi inaderenţa la real sunt două dintre bolile grave ale sistemului nostru de educaţie. Cred că mai înainte de a le explica elevilor, de pildă, structura virusului HIV şi mecanismele prin care acesta produce maladia SIDA (lucruri importante şi ele, nimic de zis), ar fi mai urgent să le spunem cum şi când să se spele pe mâini, cum să folosească toaleta, de ce nu trebuie să mănânce seminţe pe stradă, în faţa blocului sau oriunde se nimeresc, de ce este important să păstreze curăţenia în casa scărilor din blocul în care locuiesc şi multe altele. La fel şi părinţii, la şedinţele cu părinţii, ar trebui invitaţi la discuţii privind rolul lor de modele în adoptarea unui comportament civilizat. Deşi între alte motive tocmai comportamentul cam sălbatic al concetăţenilor şi compatrioţilor mei m-a adus cu ani în urmă în situaţia de a-mi dori să emigrez, personal nu sunt în stare să urăsc pe nimeni. Oamenii sunt cum sunt, iar dacă nu le valorizăm nici măcar puţinul de umanitate şi bun simţ pe care îl mai au, nu vom reuşi niciodată să îi câştigăm de partea noastră. Cred însă că puterea exemplului personal şi consecvenţa este cea mai bună metodă în schimbarea comportamentelor unor semeni. Locuiesc într-un bloc de la periferia oraşului, iar lucrul care m-a mâhnit întotdeauna a fost lipsa de grijă a vecinilor pentru menţinerea curăţeniei pe scara blocului. M-am hotărât să fac ceea ce trebuie. Împreună cu un alt vecin, am văruit pereţii, fără să cerem bani şi celorlalţi, fiind întotdeauna greu de adunat bani pentru astfel de cauze. Nici noi nu stăm prea bine din acest punct de vedere, dar cauza merita, fireşte. Am lipit la intrare hârtii pe care am scris ce este rău în comportamentul nostru şi al copiilor noştri. Am spus al "nostru" ca să nu am aerul că învăţ pe cineva. Unii le-au rupt imediat. Am vorbit şi personal cu ei să nu mai fumeze pe scară, pentru că nu este legal, pentru că afectează sănătatea celorlalţi, pentru că fumul intră pe sub uşi în apartamente şi crează disconfort. I-am rugat, de asemenea, să nu mai arunce chiştoacele pe scară şi nici coji de seminţe. Am lipit afişe colante cu "Vă mulţumesc că nu fumaţi în acest loc!" Pe acestea nu au reuşit să le dezlipească chiar pe toate. Încet, încet însă, chiştoacele au fost mai puţine pe scară. Poate că înţeleg şi ei ceea ce bunul simţ ar trebui să-i facă să înţeleagă. Mai mult, am adus de la ţară nişte pomi pe care i-am plantat în spatele blocului. Idea este de a oferi un cât de mic exemplu, mai ales copiilor, pentru principiul acesta al responsabilităţii fiecăruia pentru spaţiul comun de loicuire. Speranţa mea este că resorturile lor ultime de umanitate se vor mişca şi vor înţelege. Sunt vecinii mei şi îi respect ca oameni, dar sper că vor învăţa că a trăi în aceste blocuri-ghetou făcute de comunişti presupune să ne pese de ceilalţi, să nu-i deranjăm şi să lucrăm înspre binele comunităţii. Educaţia este în România o chestiune de revenire la asimilarea noţiunilor de bază. Fără aşa ceva, orice program, european sau de care o fi, va fi doar o altă activitate bifată într-un tabel dintr-un birou şi nimic mai mult. Încerc să fiu optimist. Cred că totul porneşte de la fiecare dintre noi.