Peste o oră am întâlnire cu elevii unei şcoli la bibliotecă. Le voi vorbi despre SIDA, în special despre excluderea socială a celor pozitivi, dar şi despre importanţa cititului cărţilor în adolescenţă. Chiar dacă simt uneori că vorbesc în pustiu, cred că efortul acesta merită să fie făcut. Nu se ştie niciodată. Dacă în general copiii de azi se lasă influenţaţi de tot felul de false valori, de ce nu s-ar lăsa influenţaţi şi de nişte sfaturi ale unuia ca mine? Cred că toţi scriitorii ar trebui să îşi folosească influenţa în această direcţie. Altfel, mâine-poimâine nu vom mai avea cititori... Iar educaţie fără cultură e mai greu de făcut.

Miercuri, la TVM Neamţ, invitat la emisiunea "Cotidian" a Talidei Cosma, am vorbit despre beneficiile lecturii pentru copii şi adolescenţi, despre proiectele mele de educaţie pentru sănătate, cele care stârnesc interes în media locală şi oamenilor din oraşul meu, care stârnesc interes la "Viaţa Medicală", dar care - în cunoscuta şi păguboasa tradiţie românească - nu sunt deloc băgate în seamă de şefii mei de la A.S.P. Neamţ, nici măcar cât să-mi ofere elementarul "salariu de merit" pur şi simplu pentru meritul de a reprezenta cu cinste în judeţ şi în ţară instituţia în care lucrez. Vineri, la Biblioteca "G.T. Kirileanu", după ce le vorbesc un pic studenţilor de la Şcoala Postliceală Sanitară despre excluderea socială în cazul maladiei SIDA (în vederea Zilei Mondiale Anti-SIDA de pe 1 decembrie), le spun la ce mi-a folosit mie în viaţă că am citit multă literatură. Insist pe idea că ei trebuie să citească pentru a putea fi modele pentru copiii lor. Tot vineri, înregistrare pentru emisiunea "Cuvânt bun" de la 1TV Neamţ a părintelui Dorin Ploscaru, emisiune care va fi difuzată duminică, 25 noiembrie şi care va avea titlul "Educaţie pentru sănătate şi literatură". Vorbim în prima parte despre maladia SIDA. Părintele, care înţelege totul, mă prezintă în dubla ipostază de scriitor şi educator pentru sănătate şi spune zâmbind că vrea să mă exploateze dublu pentru emisiunea lui. El înţelege că tocmai calitatea de scriitor mă ajută să văd ce este nevoie în educaţia pentru sănătate şi să iniţiez proiectele de educaţie pentru sănătate, ceea ce la mine la serviciu e mai greu de înţeles. N-au intrat însă zilele în sac. Avem răbdare. Înţelegerea şi recunoaşterea pot veni şi mai târziu. Numai să ne găsească în viaţă... Şi în stare de a ne mai bucura de ele... Până atunci însă, mergi înainte, Vasile!

Pare că dacă nu ar fi fumatul, oamenii nu ar mai avea nici o modalitate eficientă să-şi arate propria importanţă în public. Toate lucrurile cu adevărat importante, cum ar fi mersul la şcoală, creşeterea copiilor, pilotajul avioanelor, scrierea cărţilor, construirea caselor, plantarea pomilor şi altele, nu fac două parale pe lângă gestul extraordinar de a pune o ţigară între buze, a o aprinde şi apoi a scoate rotocoale de fum pe nas şi pe gură în cel mai afectat stil posibil. Şi cum să trăieşti fără să te „dai mare” măcar un pic? Fumatul nu este mai rău decât alte lucruri rele, cum ar fi alcoolul, drogurile, vagabondajul, violenţa, este chiar „răul”. Fumatul de fiecare zi adaugă – vezi bine! - un surplus propriei noastre personalităţi mărunte, cel mai adesea diminuată de sâcâieli şi umilinţe, precum şi un ingredient de valoare unei sănătăţi ruşinos de evidente şi prea aproape de perfecţiune. De ce să fim sănătoşi când putem foarte bine să fim bolnavi? Cum am putea trăi fără acest paravan după care ne ascundem atunci când suntem nesiguri pe noi înşine, când vrem să impresionăm, dacă suntem copii şi adolescenţi, colegii de clasă sau atunci când, ca adulţi, la serviciu, colegii ne privesc cam de sus tocmai pentru că nu fumăm? Dacă ar fi să fac un nevinovat joc de cuvinte, aş spune că dincolo de fumat, se poate vorbi doar despre fumat, care este o formă foarte subtilă a fumatului despre care vorbesc toţi fumătorii. Nefumătorii sunt o categorie care nu se află, în ciuda aparenţelor, în conflict cu fumătorii, tocmai pentru că au înţeles că de dragul ideii de toleranţă şi diversitate poate fi sacrificată chiar propria sănătate. Adesea enervanţi pentru fumători, nefumătorii ajung să se simtă vinovaţi că nu fumează, iar fumătorilor li se pare perfect corect acest lucru. Fumătorii sunt o categorie care – dimpotrivă - se află în permanent conflict cu nefumătorii, pentru că li se pare că orice spaţiu e bun pentru a-l umple de fum şi nu înţeleg de ce alţii nu agrează acest „interesant” mod de a fi, foarte intelectual, de altfel, şi foarte şic, după propria viziune. Atât de intelectual şi atât de şic încât ţine loc şi de cultură şi de educaţie în multe cazuri. A fuma a devenit un fel de sens al vieţii la unii. De aceea, în fiecare an milioane de oameni renunţă la fumat murind mai devreme pur şi simplu de dragul fumatului. Suntem fumători pentru că nu suntem altceva. Când spunem că suntem fumători sună de parcă am spune că am avea o profesie. El e medic, ea e profesoară, el e fumător. Nefumători suntem doar pentru că nu am înţeles încă – bieţii de noi - ce plicticoşi apărem în faţa oamenilor care fumează. Fumători sau nefumători, fumatul ne ocupă atât de mult mintea încât orice ţigară aprinsă schimbă subiectul oricărei conversaţii. A-ţi aprinde o ţigară într-un anturaj unde nu se fumează e ca şi cum în plin concert cineva ar începe să vorbească. Suntem şi ipocriţi când vorbim despre fumat. Suntem ipocriţi pentru că adesea ştim foarte bine să ţinem lecţii când în realitate stilul nostru de viaţă este opus celui pentru care pledăm. Eu unul recunosc că în parte aşa sunt, pentru că am fumat şi pentru că uneori mai fumez. De aceea nu vreau să moralizez pe nimeni. Ar fi necinstit din partea mea. Ceea ce fac aici acum este să-mi exersez talentele literare pe un subiect care se fumează adesea. A scrie despre fumat este asemănător cu a fuma despre scris. Eu m-am vindecat. Am renunţat. Sau cel puţin am redus drastic numărul ţigărilor. Am făcut-o însă cu un mare efort şi sper că foarte curând voi deveni unul din acei „nesuferiţi” nefumători. Un lucru îl ştiu foarte limpede: dacă nu fumezi până la douăzeci de ani, nu vei mai fuma toată viaţa. A te lăsa de fumat nu e uşor. Fumatul dă dependenţă, iar aceasta nu este o glumă. Iar fumatul dă cancer pulmonar. Şi nici aceasta nu este câtuşi de puţin o glumă. Având în vedere peisajul sumbru, umorul e binevenit. În acest sens, are dreptate Mark Twain să spună că a te lăsa de fumat este, de fapt, cel mai simplu lucru, de vreme ce - o spunea tot el - reuşise să se lase de fumat de peste o mie de ori. Cu umor sau mai crispat, lejer sau complicat, a vorbi despre fumat înseamnă, totuşi, a spune ce e rău în felul nostru de a trăi azi. Dacă ne-ar ajuta şi starurile refuzând să-şi mai aprindă ţigara pe ecrane sau în public, poate că lucrurile ar sta astăzi şi mai bine, iar copiii şi adolescenţii nu ar mai dori să fie adulţi atât de mult şi nu ar mai încerca să braveze tragând serios din ţigară. E limpede că un lucru rău în stilul nostru de viaţă de azi este că tragem rotocoale de fum pe nas şi pe gură şi vrem în acelaşi timp să îi convingem pe copii că nu e bine să fumeze. Speranţa este de fapt tot la ei, speranţa că vor înţelege mai bine, aşa, ca nişte oameni maturizaţi înainte de vreme.

Despre obiceiul consumului de alcool Jerome K. Jerome spune că noi oamenii obişnuim să bem în sănătatea altora şi ne distrugem astfel propria sănătate.

Constat şi eu, ca un spectator al propriului spectacol, că în acest blog de sănătate se infiltrează din când în când şi experienţe personale din munca asta de educaţie pentru sănătate, încă ingrată şi marginalizată astăzi, în anul Domnului 2007, după intrarea României în Uniunea Europeană. Mă gândesc însă că şi ele, experienţele şi întâmplările, dau seama despre realitatea realităţilor din acest domeniu în care totul este de făcut. Astfel, astăzi, invitat la un aşa-numit cerc de consiliere de la o şcoală din oraşul meu, Piatra Neamţ, unde organizatorii au fost foarte ospitalieri, văzând eu că mă aflu în faţa profesorilor-diriginţi, nu am ratat ocazia să le vorbesc despre obligaţia morală pe care ar avea-o pur şi simplu ca oameni trăitori în România şi ca părinţi uneori de a aborda la dirigenţie, dincolo de curriculă (cam teoretică), teme actuale şi legate de realitate, cum ar fi pauza dintre ore, scara blocului, joaca din spatele blocului, violenţa fizică şi de limbaj, valorile morale. Am profitat de cele zece minute ca să le spun că ora de dirigenţie trebuie să rămână "de dirigenţie" şi nu să se transforme în oră de matematică, de română etc., că adesea drumul copiilor la bibliotecă depinde de sfaturile lor, de sugestiile lor, de pledoaria lor. Nu ştiam cum vor reacţiona, dar unii dintre ei mi-au cerut telefonul şi au spus că ar fi interesaţi de o colaborare cu mine. Scopul prezenţei mele acolo fusese atins, aşa că am plecat mulţumit, nu fără să mâ gândesc iarăşi, fie şi numai pentru câteva clipe, că nimeni din instituţia mea, pe care şi azi o reprezentasem cu cinste, nu mi-a spus niciodată un cuvânt bun, un cuvânt de încurajare. Dimpotrivă... Fireşte că se poate lucra şi aşa, însă mai greu. Mergem oricum înainte.

Emoţiile pe care le-am avut la emisiunea înregistrată ieri cu părintele Ploscaru mă privesc doar pe mine, mă gândeam, şi speram în sinea mea, în timp ce vorbeam, în timp ce răspundeam la întrebări, că ele nu se vor vedea şi pe sticlă. A trebuit să mă uit înainte peste tot felul de materiale, ca un începător. Dacă la emisiunile la care am fost invitat în ultimul timp ca scriitor am căpătat poate un fel de dezinvoltură pe care doar experienţa ţi-o poate da, atunci când trebuie să vorbesc pe teme de educaţie pentru sănătate mă cuprinde un fel de sentiment al unei responsabilităţi suplimentare de care nu pot scăpa. Mi se pare că există o aşteptare mai intensă din partea oamenilor şi de aceea, adesea, nu îmi găsesc foarte uşor calmul de care este întotdeauna nevoie în astfel de împrejurări. Sunt mulţumit însă că măcar am putut vorbi despre subiecte de educaţie pentru sănătate. Chiar fusesem întrebat înainte de cineva din conducerea instituţiei în care lucrez, o persoană pe care o stimez de altfel, dacă emisiunea va fi de educaţie pentru sănătate sau de "diverse". Îi confirmasem că da, va fi "de educaţie pentru sănătate", dar aş fi vrut să adaug că invitaţia venea tocmai pentru că altădată am răspuns invitaţiilor în calitate de scriitor şi că tocmai calitatea de scriitor este aceea care îmi înlesneşte colaborarea cu unele instituţii pe tema educaţiei pentru sănătate. N-am mai spus nimic. Scriu aici cu cea mai sinceră bună-credinţă în speranţa că odată şi odată va fi înţeles ceea ce trebuie înţeles.

A avea un stil de viaţă sănătos nu înseamnă doar să eviţi mâncarea grasă, să nu consumi prea multă cafea şi să te înscrii la un club de gimnastică costisitor. Nu înseamnă nici să ai o viaţă plictisitoare în care aproape toate lucrurile îţi sunt interzise. De asemenea, a fi sănătos nu înseamnă doar să ai un corp "bine făcut", ci să fii pur şi simplu fericit cu tine însuţi, să eviţi situaţiile neplăcute şi substanţele toxice precum tutunul, alcoolul şi drogurile. Mai înseamnă o dietă echilibrată, mişcare şi evitarea stressului, acestea fiind de fapt cele mai importante trei lucruri pentru a ajunge la ceea ce numim "un stil de viaţă sănătos". În fine, moderaţia este probabil cheia întregii filozofii.

Ieri, la o clasă de a cincea de la o şcoală de cartier din oraşul meu, în timp ce încercam să le desluşesc cât mă pricepeam eu mai bine ce înseamnă să ai un stil de viaţă sănătos, am observat că elevii voiau să-mi spună gândurile lor, ideile lor, să se şi pârască unii pe alţii, oricum să vorbească. Am înţeles şi mai mult că un lucru important de care au nevoie copiii din şcolile noastre este comunicarea. Cred cu toată convingerea şi cu toată modestia că dascălii ar trebui să fie mai atenţi la acest aspect şi să instituie pur şi simplu dialoguri omeneşti cu elevii lor. Şi mai ales pe subiecte care îi interesează, care fac parte din viaţa lor şi a noastră, aici, în România. Astăzi, la fel, la aceiaşi şcoală, însă în sala de sport şi în faţa a patru clase, ceea ce nu a mai permis prea mult dialogul, am simţit cum atunci când le vorbesc copiilor de a opta şi de a şaptea despre lucruri concrete din viaţa concretă, cum ar fi necesitatea de a reconsidera scările blocurilor în care locuim ca făcând parte din casele noastre, atenţia lor a fost activată mai bine ca să spun aşa. Cred, de altfel, că educaţia pentru sănătate, aşa cum este gândită ea la nivelul elaborării curriculei, este adesea ruptă de realitate. Ar fi nevoie de insistenţa pe chestiuni banale, cum ar fi spălatul pe mâini şi în general igiena personală, comportamentul în şcoală, pe stradă, acasă sau la ore, ar fi nevoie de o abordare facilă a temelor. Nu ştiu cât de important este pentru elevi să ştie, de exemplu, care este structura virusului HIV sau structura chimică a nu ştiu cărui drog, dar ştiu că este foarte important ca ei să ştie cum se transmite virusul şi, în cazul drogurilor, care este mecanismul socio-psihologic prin care cineva ajunge să consume droguri.