Constat şi eu, ca un spectator al propriului spectacol, că în acest blog de sănătate se infiltrează din când în când şi experienţe personale din munca asta de educaţie pentru sănătate, încă ingrată şi marginalizată astăzi, în anul Domnului 2007, după intrarea României în Uniunea Europeană. Mă gândesc însă că şi ele, experienţele şi întâmplările, dau seama despre realitatea realităţilor din acest domeniu în care totul este de făcut. Astfel, astăzi, invitat la un aşa-numit cerc de consiliere de la o şcoală din oraşul meu, Piatra Neamţ, unde organizatorii au fost foarte ospitalieri, văzând eu că mă aflu în faţa profesorilor-diriginţi, nu am ratat ocazia să le vorbesc despre obligaţia morală pe care ar avea-o pur şi simplu ca oameni trăitori în România şi ca părinţi uneori de a aborda la dirigenţie, dincolo de curriculă (cam teoretică), teme actuale şi legate de realitate, cum ar fi pauza dintre ore, scara blocului, joaca din spatele blocului, violenţa fizică şi de limbaj, valorile morale. Am profitat de cele zece minute ca să le spun că ora de dirigenţie trebuie să rămână "de dirigenţie" şi nu să se transforme în oră de matematică, de română etc., că adesea drumul copiilor la bibliotecă depinde de sfaturile lor, de sugestiile lor, de pledoaria lor. Nu ştiam cum vor reacţiona, dar unii dintre ei mi-au cerut telefonul şi au spus că ar fi interesaţi de o colaborare cu mine. Scopul prezenţei mele acolo fusese atins, aşa că am plecat mulţumit, nu fără să mâ gândesc iarăşi, fie şi numai pentru câteva clipe, că nimeni din instituţia mea, pe care şi azi o reprezentasem cu cinste, nu mi-a spus niciodată un cuvânt bun, un cuvânt de încurajare. Dimpotrivă... Fireşte că se poate lucra şi aşa, însă mai greu. Mergem oricum înainte.