Pare că dacă nu ar fi fumatul, oamenii nu ar mai avea nici o modalitate eficientă să-şi arate propria importanţă în public. Toate lucrurile cu adevărat importante, cum ar fi mersul la şcoală, creşeterea copiilor, pilotajul avioanelor, scrierea cărţilor, construirea caselor, plantarea pomilor şi altele, nu fac două parale pe lângă gestul extraordinar de a pune o ţigară între buze, a o aprinde şi apoi a scoate rotocoale de fum pe nas şi pe gură în cel mai afectat stil posibil. Şi cum să trăieşti fără să te „dai mare” măcar un pic? Fumatul nu este mai rău decât alte lucruri rele, cum ar fi alcoolul, drogurile, vagabondajul, violenţa, este chiar „răul”. Fumatul de fiecare zi adaugă – vezi bine! - un surplus propriei noastre personalităţi mărunte, cel mai adesea diminuată de sâcâieli şi umilinţe, precum şi un ingredient de valoare unei sănătăţi ruşinos de evidente şi prea aproape de perfecţiune. De ce să fim sănătoşi când putem foarte bine să fim bolnavi? Cum am putea trăi fără acest paravan după care ne ascundem atunci când suntem nesiguri pe noi înşine, când vrem să impresionăm, dacă suntem copii şi adolescenţi, colegii de clasă sau atunci când, ca adulţi, la serviciu, colegii ne privesc cam de sus tocmai pentru că nu fumăm? Dacă ar fi să fac un nevinovat joc de cuvinte, aş spune că dincolo de fumat, se poate vorbi doar despre fumat, care este o formă foarte subtilă a fumatului despre care vorbesc toţi fumătorii. Nefumătorii sunt o categorie care nu se află, în ciuda aparenţelor, în conflict cu fumătorii, tocmai pentru că au înţeles că de dragul ideii de toleranţă şi diversitate poate fi sacrificată chiar propria sănătate. Adesea enervanţi pentru fumători, nefumătorii ajung să se simtă vinovaţi că nu fumează, iar fumătorilor li se pare perfect corect acest lucru. Fumătorii sunt o categorie care – dimpotrivă - se află în permanent conflict cu nefumătorii, pentru că li se pare că orice spaţiu e bun pentru a-l umple de fum şi nu înţeleg de ce alţii nu agrează acest „interesant” mod de a fi, foarte intelectual, de altfel, şi foarte şic, după propria viziune. Atât de intelectual şi atât de şic încât ţine loc şi de cultură şi de educaţie în multe cazuri. A fuma a devenit un fel de sens al vieţii la unii. De aceea, în fiecare an milioane de oameni renunţă la fumat murind mai devreme pur şi simplu de dragul fumatului. Suntem fumători pentru că nu suntem altceva. Când spunem că suntem fumători sună de parcă am spune că am avea o profesie. El e medic, ea e profesoară, el e fumător. Nefumători suntem doar pentru că nu am înţeles încă – bieţii de noi - ce plicticoşi apărem în faţa oamenilor care fumează. Fumători sau nefumători, fumatul ne ocupă atât de mult mintea încât orice ţigară aprinsă schimbă subiectul oricărei conversaţii. A-ţi aprinde o ţigară într-un anturaj unde nu se fumează e ca şi cum în plin concert cineva ar începe să vorbească. Suntem şi ipocriţi când vorbim despre fumat. Suntem ipocriţi pentru că adesea ştim foarte bine să ţinem lecţii când în realitate stilul nostru de viaţă este opus celui pentru care pledăm. Eu unul recunosc că în parte aşa sunt, pentru că am fumat şi pentru că uneori mai fumez. De aceea nu vreau să moralizez pe nimeni. Ar fi necinstit din partea mea. Ceea ce fac aici acum este să-mi exersez talentele literare pe un subiect care se fumează adesea. A scrie despre fumat este asemănător cu a fuma despre scris. Eu m-am vindecat. Am renunţat. Sau cel puţin am redus drastic numărul ţigărilor. Am făcut-o însă cu un mare efort şi sper că foarte curând voi deveni unul din acei „nesuferiţi” nefumători. Un lucru îl ştiu foarte limpede: dacă nu fumezi până la douăzeci de ani, nu vei mai fuma toată viaţa. A te lăsa de fumat nu e uşor. Fumatul dă dependenţă, iar aceasta nu este o glumă. Iar fumatul dă cancer pulmonar. Şi nici aceasta nu este câtuşi de puţin o glumă. Având în vedere peisajul sumbru, umorul e binevenit. În acest sens, are dreptate Mark Twain să spună că a te lăsa de fumat este, de fapt, cel mai simplu lucru, de vreme ce - o spunea tot el - reuşise să se lase de fumat de peste o mie de ori. Cu umor sau mai crispat, lejer sau complicat, a vorbi despre fumat înseamnă, totuşi, a spune ce e rău în felul nostru de a trăi azi. Dacă ne-ar ajuta şi starurile refuzând să-şi mai aprindă ţigara pe ecrane sau în public, poate că lucrurile ar sta astăzi şi mai bine, iar copiii şi adolescenţii nu ar mai dori să fie adulţi atât de mult şi nu ar mai încerca să braveze tragând serios din ţigară. E limpede că un lucru rău în stilul nostru de viaţă de azi este că tragem rotocoale de fum pe nas şi pe gură şi vrem în acelaşi timp să îi convingem pe copii că nu e bine să fumeze. Speranţa este de fapt tot la ei, speranţa că vor înţelege mai bine, aşa, ca nişte oameni maturizaţi înainte de vreme.