Sunt aceste zile de Crăciun şi de trecere dintre ani numai potrivite pentru întîlniri în familie şi cu prietenii. Aceste zile sunt totodată pentru lecturi tihnite şi - de ce nu? - pentru mese în atmosferă prietenească, plăcută, caldă. Cărţi şi mâncâruri. Lecturi liniştite, zvon de tacâmuri şi clinchet de pahare. Se pare că există o legătură între a mânca şi a citi. Edmunt Burke a gasit-o: "A citi fără a reflecta este la fel cu a mânca fără a digera." Să fim, aşadar, atenţi şi să acordăm o şansă atât reflecţiei, cât şi... digestiei. Lăcomia nu-i binevenită nici pentru stomac, nici pentru creier.

M-am uitat ieri cu admiraţie la doctorul Cristian Andrei care, în emisiunea lui "95/95", a explicat oamenilor cum trebuie comprimate aşa-numitele "pet-uri" de platic ca să încapă mai multe într-o sacoşă şi să poată fi duse mai uşor la un centru de colectare sau la tomberon. Este cu adevărat aceasta o problemă, pentru că râurile noastre sunt pline de astfel de obiecte. Dacă mai mulţi oameni de media celebri ar face la fel, dacă ar explica oamenilor că trebuie, de exemplu, să aibă grijă şi de scările blocurilor nu numai de apartamente, poate că viaţa noastră comună ar fi mai frumoasă.

Un proverb arab spune că omul care are sănătate are speranţă, iar acela care are speranţă are totul.

Sidney Madwed spune că pentru a fi sănătoşi, în bună stare sufletească, fericiţi şi cu succes în tot ce facem trebuie să fim conştienţi că ar trebui să avem gânduri sănătoase, pozitive şi de succes şi să le îndepărtăm pe cele distructive, negative. Aceste două tipuri de gândire şi de stil de viaţă nu trebuie amestecate dacă dorim să ne bucurăm de viaţă. Aş adăuga eu că e uşor de zis şi mai greu de făcut. Oricum ar fi, îndemnul merită măcar o reflecţie mai îndelungată.

Mark Twain spune (zâmbind, ca întotdeauna) că singurul mod de a ne menţine sănătoşi este să mâncăm ceea ce nu vrem, să bem ceea ce nu ne place şi să facem ceea ce mai curând am evita.

Peste o oră am întâlnire cu elevii unei şcoli la bibliotecă. Le voi vorbi despre SIDA, în special despre excluderea socială a celor pozitivi, dar şi despre importanţa cititului cărţilor în adolescenţă. Chiar dacă simt uneori că vorbesc în pustiu, cred că efortul acesta merită să fie făcut. Nu se ştie niciodată. Dacă în general copiii de azi se lasă influenţaţi de tot felul de false valori, de ce nu s-ar lăsa influenţaţi şi de nişte sfaturi ale unuia ca mine? Cred că toţi scriitorii ar trebui să îşi folosească influenţa în această direcţie. Altfel, mâine-poimâine nu vom mai avea cititori... Iar educaţie fără cultură e mai greu de făcut.

Miercuri, la TVM Neamţ, invitat la emisiunea "Cotidian" a Talidei Cosma, am vorbit despre beneficiile lecturii pentru copii şi adolescenţi, despre proiectele mele de educaţie pentru sănătate, cele care stârnesc interes în media locală şi oamenilor din oraşul meu, care stârnesc interes la "Viaţa Medicală", dar care - în cunoscuta şi păguboasa tradiţie românească - nu sunt deloc băgate în seamă de şefii mei de la A.S.P. Neamţ, nici măcar cât să-mi ofere elementarul "salariu de merit" pur şi simplu pentru meritul de a reprezenta cu cinste în judeţ şi în ţară instituţia în care lucrez. Vineri, la Biblioteca "G.T. Kirileanu", după ce le vorbesc un pic studenţilor de la Şcoala Postliceală Sanitară despre excluderea socială în cazul maladiei SIDA (în vederea Zilei Mondiale Anti-SIDA de pe 1 decembrie), le spun la ce mi-a folosit mie în viaţă că am citit multă literatură. Insist pe idea că ei trebuie să citească pentru a putea fi modele pentru copiii lor. Tot vineri, înregistrare pentru emisiunea "Cuvânt bun" de la 1TV Neamţ a părintelui Dorin Ploscaru, emisiune care va fi difuzată duminică, 25 noiembrie şi care va avea titlul "Educaţie pentru sănătate şi literatură". Vorbim în prima parte despre maladia SIDA. Părintele, care înţelege totul, mă prezintă în dubla ipostază de scriitor şi educator pentru sănătate şi spune zâmbind că vrea să mă exploateze dublu pentru emisiunea lui. El înţelege că tocmai calitatea de scriitor mă ajută să văd ce este nevoie în educaţia pentru sănătate şi să iniţiez proiectele de educaţie pentru sănătate, ceea ce la mine la serviciu e mai greu de înţeles. N-au intrat însă zilele în sac. Avem răbdare. Înţelegerea şi recunoaşterea pot veni şi mai târziu. Numai să ne găsească în viaţă... Şi în stare de a ne mai bucura de ele... Până atunci însă, mergi înainte, Vasile!

Pare că dacă nu ar fi fumatul, oamenii nu ar mai avea nici o modalitate eficientă să-şi arate propria importanţă în public. Toate lucrurile cu adevărat importante, cum ar fi mersul la şcoală, creşeterea copiilor, pilotajul avioanelor, scrierea cărţilor, construirea caselor, plantarea pomilor şi altele, nu fac două parale pe lângă gestul extraordinar de a pune o ţigară între buze, a o aprinde şi apoi a scoate rotocoale de fum pe nas şi pe gură în cel mai afectat stil posibil. Şi cum să trăieşti fără să te „dai mare” măcar un pic? Fumatul nu este mai rău decât alte lucruri rele, cum ar fi alcoolul, drogurile, vagabondajul, violenţa, este chiar „răul”. Fumatul de fiecare zi adaugă – vezi bine! - un surplus propriei noastre personalităţi mărunte, cel mai adesea diminuată de sâcâieli şi umilinţe, precum şi un ingredient de valoare unei sănătăţi ruşinos de evidente şi prea aproape de perfecţiune. De ce să fim sănătoşi când putem foarte bine să fim bolnavi? Cum am putea trăi fără acest paravan după care ne ascundem atunci când suntem nesiguri pe noi înşine, când vrem să impresionăm, dacă suntem copii şi adolescenţi, colegii de clasă sau atunci când, ca adulţi, la serviciu, colegii ne privesc cam de sus tocmai pentru că nu fumăm? Dacă ar fi să fac un nevinovat joc de cuvinte, aş spune că dincolo de fumat, se poate vorbi doar despre fumat, care este o formă foarte subtilă a fumatului despre care vorbesc toţi fumătorii. Nefumătorii sunt o categorie care nu se află, în ciuda aparenţelor, în conflict cu fumătorii, tocmai pentru că au înţeles că de dragul ideii de toleranţă şi diversitate poate fi sacrificată chiar propria sănătate. Adesea enervanţi pentru fumători, nefumătorii ajung să se simtă vinovaţi că nu fumează, iar fumătorilor li se pare perfect corect acest lucru. Fumătorii sunt o categorie care – dimpotrivă - se află în permanent conflict cu nefumătorii, pentru că li se pare că orice spaţiu e bun pentru a-l umple de fum şi nu înţeleg de ce alţii nu agrează acest „interesant” mod de a fi, foarte intelectual, de altfel, şi foarte şic, după propria viziune. Atât de intelectual şi atât de şic încât ţine loc şi de cultură şi de educaţie în multe cazuri. A fuma a devenit un fel de sens al vieţii la unii. De aceea, în fiecare an milioane de oameni renunţă la fumat murind mai devreme pur şi simplu de dragul fumatului. Suntem fumători pentru că nu suntem altceva. Când spunem că suntem fumători sună de parcă am spune că am avea o profesie. El e medic, ea e profesoară, el e fumător. Nefumători suntem doar pentru că nu am înţeles încă – bieţii de noi - ce plicticoşi apărem în faţa oamenilor care fumează. Fumători sau nefumători, fumatul ne ocupă atât de mult mintea încât orice ţigară aprinsă schimbă subiectul oricărei conversaţii. A-ţi aprinde o ţigară într-un anturaj unde nu se fumează e ca şi cum în plin concert cineva ar începe să vorbească. Suntem şi ipocriţi când vorbim despre fumat. Suntem ipocriţi pentru că adesea ştim foarte bine să ţinem lecţii când în realitate stilul nostru de viaţă este opus celui pentru care pledăm. Eu unul recunosc că în parte aşa sunt, pentru că am fumat şi pentru că uneori mai fumez. De aceea nu vreau să moralizez pe nimeni. Ar fi necinstit din partea mea. Ceea ce fac aici acum este să-mi exersez talentele literare pe un subiect care se fumează adesea. A scrie despre fumat este asemănător cu a fuma despre scris. Eu m-am vindecat. Am renunţat. Sau cel puţin am redus drastic numărul ţigărilor. Am făcut-o însă cu un mare efort şi sper că foarte curând voi deveni unul din acei „nesuferiţi” nefumători. Un lucru îl ştiu foarte limpede: dacă nu fumezi până la douăzeci de ani, nu vei mai fuma toată viaţa. A te lăsa de fumat nu e uşor. Fumatul dă dependenţă, iar aceasta nu este o glumă. Iar fumatul dă cancer pulmonar. Şi nici aceasta nu este câtuşi de puţin o glumă. Având în vedere peisajul sumbru, umorul e binevenit. În acest sens, are dreptate Mark Twain să spună că a te lăsa de fumat este, de fapt, cel mai simplu lucru, de vreme ce - o spunea tot el - reuşise să se lase de fumat de peste o mie de ori. Cu umor sau mai crispat, lejer sau complicat, a vorbi despre fumat înseamnă, totuşi, a spune ce e rău în felul nostru de a trăi azi. Dacă ne-ar ajuta şi starurile refuzând să-şi mai aprindă ţigara pe ecrane sau în public, poate că lucrurile ar sta astăzi şi mai bine, iar copiii şi adolescenţii nu ar mai dori să fie adulţi atât de mult şi nu ar mai încerca să braveze tragând serios din ţigară. E limpede că un lucru rău în stilul nostru de viaţă de azi este că tragem rotocoale de fum pe nas şi pe gură şi vrem în acelaşi timp să îi convingem pe copii că nu e bine să fumeze. Speranţa este de fapt tot la ei, speranţa că vor înţelege mai bine, aşa, ca nişte oameni maturizaţi înainte de vreme.

Despre obiceiul consumului de alcool Jerome K. Jerome spune că noi oamenii obişnuim să bem în sănătatea altora şi ne distrugem astfel propria sănătate.

Constat şi eu, ca un spectator al propriului spectacol, că în acest blog de sănătate se infiltrează din când în când şi experienţe personale din munca asta de educaţie pentru sănătate, încă ingrată şi marginalizată astăzi, în anul Domnului 2007, după intrarea României în Uniunea Europeană. Mă gândesc însă că şi ele, experienţele şi întâmplările, dau seama despre realitatea realităţilor din acest domeniu în care totul este de făcut. Astfel, astăzi, invitat la un aşa-numit cerc de consiliere de la o şcoală din oraşul meu, Piatra Neamţ, unde organizatorii au fost foarte ospitalieri, văzând eu că mă aflu în faţa profesorilor-diriginţi, nu am ratat ocazia să le vorbesc despre obligaţia morală pe care ar avea-o pur şi simplu ca oameni trăitori în România şi ca părinţi uneori de a aborda la dirigenţie, dincolo de curriculă (cam teoretică), teme actuale şi legate de realitate, cum ar fi pauza dintre ore, scara blocului, joaca din spatele blocului, violenţa fizică şi de limbaj, valorile morale. Am profitat de cele zece minute ca să le spun că ora de dirigenţie trebuie să rămână "de dirigenţie" şi nu să se transforme în oră de matematică, de română etc., că adesea drumul copiilor la bibliotecă depinde de sfaturile lor, de sugestiile lor, de pledoaria lor. Nu ştiam cum vor reacţiona, dar unii dintre ei mi-au cerut telefonul şi au spus că ar fi interesaţi de o colaborare cu mine. Scopul prezenţei mele acolo fusese atins, aşa că am plecat mulţumit, nu fără să mâ gândesc iarăşi, fie şi numai pentru câteva clipe, că nimeni din instituţia mea, pe care şi azi o reprezentasem cu cinste, nu mi-a spus niciodată un cuvânt bun, un cuvânt de încurajare. Dimpotrivă... Fireşte că se poate lucra şi aşa, însă mai greu. Mergem oricum înainte.

Emoţiile pe care le-am avut la emisiunea înregistrată ieri cu părintele Ploscaru mă privesc doar pe mine, mă gândeam, şi speram în sinea mea, în timp ce vorbeam, în timp ce răspundeam la întrebări, că ele nu se vor vedea şi pe sticlă. A trebuit să mă uit înainte peste tot felul de materiale, ca un începător. Dacă la emisiunile la care am fost invitat în ultimul timp ca scriitor am căpătat poate un fel de dezinvoltură pe care doar experienţa ţi-o poate da, atunci când trebuie să vorbesc pe teme de educaţie pentru sănătate mă cuprinde un fel de sentiment al unei responsabilităţi suplimentare de care nu pot scăpa. Mi se pare că există o aşteptare mai intensă din partea oamenilor şi de aceea, adesea, nu îmi găsesc foarte uşor calmul de care este întotdeauna nevoie în astfel de împrejurări. Sunt mulţumit însă că măcar am putut vorbi despre subiecte de educaţie pentru sănătate. Chiar fusesem întrebat înainte de cineva din conducerea instituţiei în care lucrez, o persoană pe care o stimez de altfel, dacă emisiunea va fi de educaţie pentru sănătate sau de "diverse". Îi confirmasem că da, va fi "de educaţie pentru sănătate", dar aş fi vrut să adaug că invitaţia venea tocmai pentru că altădată am răspuns invitaţiilor în calitate de scriitor şi că tocmai calitatea de scriitor este aceea care îmi înlesneşte colaborarea cu unele instituţii pe tema educaţiei pentru sănătate. N-am mai spus nimic. Scriu aici cu cea mai sinceră bună-credinţă în speranţa că odată şi odată va fi înţeles ceea ce trebuie înţeles.

A avea un stil de viaţă sănătos nu înseamnă doar să eviţi mâncarea grasă, să nu consumi prea multă cafea şi să te înscrii la un club de gimnastică costisitor. Nu înseamnă nici să ai o viaţă plictisitoare în care aproape toate lucrurile îţi sunt interzise. De asemenea, a fi sănătos nu înseamnă doar să ai un corp "bine făcut", ci să fii pur şi simplu fericit cu tine însuţi, să eviţi situaţiile neplăcute şi substanţele toxice precum tutunul, alcoolul şi drogurile. Mai înseamnă o dietă echilibrată, mişcare şi evitarea stressului, acestea fiind de fapt cele mai importante trei lucruri pentru a ajunge la ceea ce numim "un stil de viaţă sănătos". În fine, moderaţia este probabil cheia întregii filozofii.

Ieri, la o clasă de a cincea de la o şcoală de cartier din oraşul meu, în timp ce încercam să le desluşesc cât mă pricepeam eu mai bine ce înseamnă să ai un stil de viaţă sănătos, am observat că elevii voiau să-mi spună gândurile lor, ideile lor, să se şi pârască unii pe alţii, oricum să vorbească. Am înţeles şi mai mult că un lucru important de care au nevoie copiii din şcolile noastre este comunicarea. Cred cu toată convingerea şi cu toată modestia că dascălii ar trebui să fie mai atenţi la acest aspect şi să instituie pur şi simplu dialoguri omeneşti cu elevii lor. Şi mai ales pe subiecte care îi interesează, care fac parte din viaţa lor şi a noastră, aici, în România. Astăzi, la fel, la aceiaşi şcoală, însă în sala de sport şi în faţa a patru clase, ceea ce nu a mai permis prea mult dialogul, am simţit cum atunci când le vorbesc copiilor de a opta şi de a şaptea despre lucruri concrete din viaţa concretă, cum ar fi necesitatea de a reconsidera scările blocurilor în care locuim ca făcând parte din casele noastre, atenţia lor a fost activată mai bine ca să spun aşa. Cred, de altfel, că educaţia pentru sănătate, aşa cum este gândită ea la nivelul elaborării curriculei, este adesea ruptă de realitate. Ar fi nevoie de insistenţa pe chestiuni banale, cum ar fi spălatul pe mâini şi în general igiena personală, comportamentul în şcoală, pe stradă, acasă sau la ore, ar fi nevoie de o abordare facilă a temelor. Nu ştiu cât de important este pentru elevi să ştie, de exemplu, care este structura virusului HIV sau structura chimică a nu ştiu cărui drog, dar ştiu că este foarte important ca ei să ştie cum se transmite virusul şi, în cazul drogurilor, care este mecanismul socio-psihologic prin care cineva ajunge să consume droguri.

Două din cauzele majore ale stresului ocupaţional sunt critica angajatului numai când rezultatele nu sunt la înălţimea aşteptărilor şi lipsa recompensei sau aprecierii pentru rezultate bune şi foarte bune.

În pauzele dintre orele de curs, copiii din majoritatea şcolilor noastre au un fel de a se "juca" la limita cu agresivitatea. Unii chiar se iau la bătaie între ei la propriu. Acesta este un fapt îngrijorător cu adevărat, dar ceea mi se pare cel puţin la fel de îngrijorător este absenţa de pe holuri a oricărui cadru didactic. Mai mult, cadrele didactice trec prin hărmălaia pauzelor cu aerul că tot ce se întâmplă în aceste pauze nu le mai priveşte. Fără să vreau să critic neapărat dascălii (care au condiţia proastă şi nemeritată pe care o au în societatea noastră), cred totuşi că ar trebui să reconsidere pauzele şi să se implice în tot ceea ce se întâmplă în acest interval de timp. Cât despre ore şi hărmălaia din timpul lor în multe şcoli, acesta este deja un alt subiect.

Doamna Aurelia Marinescu, autoarea cărţii "Codul bunelor maniere", vorbea ieri pe un canal TV despre unele defecte ale felului nostru de a ne purta în lume, dar era mereu întreruptă de nişte fete (invitate şi ele în emisiune) care - mai ales una dintre ele - îşi făceau un titlu de laudă să o contrazică mereu exhibându-şi propriile "încăpăţânări" şi modul lor particular de a înţelege regulile de comportament. Ce păcat că astfel de emisiuni sunt atât de rare! Şi ce păcat că profesorii diriginţi nu le citesc copiilor fragmente din acea carte!

Cineva mi-a spus mai zilele trecute cum ca educaţia pentru sănătate la copiii de grădiniţă ar fi imposibilă. Am reuşit să-mi stăpânesc mirarea şi i-am spus că nu e mare lucru să improvizezi un joc în care jurcăriile sunt nişte chiuvete, nişte bucăţi de săpun, periuţe de dinţi şi tuburi cu pastă de dinţi, un trotuar cu un coş de gunoi şi alte lucruri de felul acesta, că nu trebuie decât să ne purtăm cu aceşti copii ca şi cum ar fi copiii noştri, că totul este neaşteptat de simplu. Nu mi s-a părut că am fost prea convingător pentru acea persoană. Rămâne să facem demonstraţia.

Astăzi, în timp ce vorbeam in faţa a doua clase de a opta de la o şcoala de la ţară despre stilul de viaţă sănătos, am văzut încă o dată că una din problemele cu care se confrunta copiii de oriunde în ţara noastră este incapacitatea de a-şi controla atenţia mai mult de 10 minute sau un sfert de oră, indiferent de subiectul expunerii şi indiferent de modul expunerii. Probabil că ar trebui ca profesorii diriginţi şi învăţătorii să îi înveţe pe copii cum să-şi educe atenţia, la dirigenţie sau în anumite ore speciale. Atenţia se învaţă, se educă. Poate vor veni şi timpurile în care sistemul de educaţie se va preocupa şi de aşa ceva...

Greutatea ghiozdanelor pe care elevii din şcolile noastre trebuie să le poarte depăşeşte limita admisă de normele de sănătate. Mă gândesc că dacă miniştrii din domeniul educaţiei nu au în vedere diminuarea conţinutului curriculei, măcar dascălii ar trebui să încerce, fiecare, omeneşte, o scădere a numărului de caiete şi cărţi pe care le pretind copiilor la ore. În Vest copii îşi lasă cărţile şi caietele în vestiare, pur şi simplu pentru că nu prea au teme pentru acasă. Părinţii ar trebui să discute această problemă la şcoală, medicii de specialitate in igiena şcolară ar trebui să fie mai "ofensivi", dar câte nu ar trebui...

În instituţiile publice din ţara noastră şefii sunt adesea nedrepţi, nerespectuoşi şi autoritarişti cu subalternii şi obedienţi, chiar linguşitori, cu superiorii. Acest comportament este expresia unui defect de caracter, tot aşa cum este şi obedienţa exagerată a micilor funcţionari. Relaţiile de acest fel crează o atmosferă proastă, de suspiciune, care are, în timp, repercusiuni atât asupra sănătăţii tuturor celor implicaţi cât şi asupra rezultatelor muncii din instituţia în cauză. Soluţia ar fi, după părerea mea, iniţierea unor cursuri de comunicare pentru toţi angajaţii. Ştiu că un astfel de curs, în urma căruia ar trebui ca oamenii să înveţe - de exemplu - să nu ridice niciodată tonul unii la alţii, să-şi recunoască unii altora meritele, să nu se vorbească unii pe alţii de rău în absenţă etc., ar putea fi considerat ca o altă obligaţie de serviciu, între atâtea altele mai mult sau mai puţin formale, dar măcar vor auzi toţi că există şi moduri mai bune, mai umane şi mai sănătoase de "a fi" la serviciu.

E limpede că programa de şcoală este supraîncărcată. Este ca şi cum cei care o alcătuiesc nu ar avea copii. Este prea mult balast informativ în manuale. Diriguitorii din învăţământ ne îmbolnăvesc copiii prin faptul că nu ţin cont de limitele capacităţii de asimilare a acestora, iar noi, părinţii, nu protestăm. Fiecare profesor cere mai mult şi mai mult de la aceiaşi copii. Se poate trage concluzia că noi, adulţii, suntem în ţara asta cam iresponsabili.

Obiceiul unor oameni de a-şi aprinde ţigara pe scara blocului în care locuiesc ei înşişi, imediat dupa ce ies din apartament, arata indiferenţă şi dispreţ faţă de ceilalţi oameni care locuiesc pe aceeaşi scară. Nefumătorii şi copii sunt cei mai afectaţi. De multe ori fumul intră pe sub uşi în apartamente, iar incinta scării miroase ca o cârciumă. Un gest urât, ca să nu mai spun că este şi ilegal.

Stressul provine şi din faptul că suntem adesea invidioşi pe succesele altora. În loc să învăţăm din lecţia succeselor lor, să facem un efort de a ajunge şi noi în situaţia lor bună, prin propriile forţe, noi ne înveninăm inima, ne amărâm că semenii aceştia ai noştri trăiesc mai bine ca noi. Uităm în fapt că fiecare are steaua lui pe pământ, că fericirea este un lucru mult mai complex decât banii şi succesul la un loc.

Umorul rezolva adesea situatii complicate. Cand oamenii se iau atat de in serios (cand sunt sefi, de exemplu) incat ajung sa se certe mai tot timpul cu ceilalti, un zambet este foarte binevenit. A intelege relativitatea situatiei noastre ca oameni este un semn de inteligenta, dar inteligenta nu se gaseste pe toate drumurile.

Atitudinea prietenoasa, nediscriminatorie si respectuasa a sefilor din institutiile publice fata de tot personalul din subordine poate imbunatati esential atmosfera din aceste locuri de munca. Fireste ca asta nu exclude necesitatea fermitatii in luarea deciziilor, dar a fi pur si simplu bun si generos nu costa nici bani si mai este si in favoarea sanatatii. E nevoie de atat de putin pentru ca toata lumea sa se simta bine.

Cand vad cum in scolile noastre copiii mai mari ii imbrancesc pe copii mai mici si se poarta urat cu ei, imi amintesc de scenele care m-au surprins atat de placut anul trecut intr-o scoala din Scotia, unde copiii din clasele mari ii intampinau pe scarile de la intrare pe cei din clasele mici, luandu-le ghiozdanele, prea grele pentru ei, si ajutandu-i sa urce in clase. Am intrebat daca acel comportament era rezultatul unor indrumari/lectii ale profesorilor din scoala sau era doar asa o expresie a bunei cresteri de acasa a acelor copii. Mi s-a spus ca scoala promova insistent acel tip de comportament admirabil. Cat de mult ar avea nevoie si scolile noastre de un "programel" pe aceasta tema!

Este nesanatos pentru copii sa plece la scoala fara sa manance. Din pacate, cei mai multi copii pleaca in graba si neglijeaza acest aspect, iar peste zi, in pauze, isi cumpara fel de fel de produse alimentare mai mult sau mai putin "sanatoase" de la chioscuri. Parintii ar trebui sa fie mai atenti la acest aspect. Daca pleaca la serviciu inaintea copiilor, atunci ar fi recomandabil sa le pregateasca cu o seara inainte micul dejun. Cat despre bietii copii care au parintii plecati in strainatate, ce sa mai spunem? Uneori, doar Dumnezeu ii are in grija...

Nu cunosc legile privind cresterea cainilor in apartamentele de bloc. Nu mi se pare insa corect ca pe seama invocarii dragostei fata de animale oamenii care au caini in apartamente sa fie indiferenti la vecinii lor de pe scara, sa nu aiba grija adica sa curete in urma cainilor care urineaza si isi lasa excrementele pe scarile blocurilor. Daca pretinzi ca iubesti animalele, e obligatoriu sa iubesti si oamenii. Sau macar sa-i respecti...

Magazinele sunt pline de alimente tot mai "bogate" in E-uri. Mie mi se pare un atentat scandalos la sanatatea publica de care ar trebui sa tina seama forurile de specialitate. In aceste conditii, "borcaniada" de toamna se impune inca si mai puternic decat in perioada comunista. Zacustile, zarzavaturile si muraturile facute in casa sunt o alternativa mult mai sanatoasa, mai ales pentru familiile cu copii.

Valorile materiale, valorile legate de bani (promovate de media) par sa aiba parte astazi de o mai mare consideratie chiar in randul tinerilor. A avea prieteni buni, a avea o familie, a te simti bine sufleteste si in comuniune cu lumea din jur sunt valori trecute pe planul al doilea. Si ne mai intrebam de ce suntem stresati si nemultumiti ca natiune...

Exista intrari de bloc vesnic pline de coji de seminte. Mancatorii de seminte de pe bancile din fata blocurilor, adulti si copii, nici macar nu par constienti de ceea ce fac. Inteleg ca rontaitul semintelor este o activitate nationala care a intrat in mentalul nostru colectiv si care cu greu va putea fi schimbata, dar este asa de descurajanta... Oare ce se poate face?

Numai dupa cum arata multe din scarile si imprejurimile blocurilor din orasele noastre cineva ar putea sa vada ce fel de mentalitate au locuitorii din aceste blocuri. Ei par sa considere ca fiind ale lor doar ce este dincoace de usa apartamentelor, doar ce este in locuinta propriu-zisa. Restul nu-i mai priveste. Asa adultii arunca chistoace pe scari, fumeaza pe scari, scuipa pe scari, iar copiii, imitandu-i, murdaresc peretii cu picioarele, zgarie peretii, deseneaza peretii. Cat despre imprejurimi, balariile cresc uneori pana la geamuri, locurile de joaca sunt napadite de buruieni si tot felul de gunoaie, pungi. Ai senzatia ca unele blocuri sunt locuite de o armata de salbatici. Ma intreb de ce nu ar putea fi invatata chiar la Scoala grija fata de locul unde traiesti, responsabilitatea, grija pentru mentinerea curateniei. In ce ma priveste, din toamna voi incepe sa le vorbesc elevilor din scolile prin care tin ore de educatie pentru sanatate mai mult despre aceste lucruri. Mi se pare o urgenta. Ar trebui insa un program care sa cuprinda tot sistemul...

Fara o selectie severa a programelor si o dramuire a timpului pentru vizionare, televizorul din casa noastra devine un dusman al intregii familii. Majoritatea programelor sunt foarte proaste si total needucative, procentul de violenta si prost gust din ele este ingrijorator, iar reclamele, dese si zgomotoase, inrautatesc lucrurile inca si mai mult. Copiii au cel mai mult de suferit, in educarea si formarea lor. De aceea, niciodata nu va fi prea tarziu sa inlocuim privitul la televizor cu lectura unei carti bune sau pur si simplu cu o plimbare. Anul trecut, in Elvetia, am vazut cum multe familii au luat decizii chiar mai radicale: au mutat televizorul in magazie. Oamenii de acolo au inceput deja sa inteleaga faptul ca e absurd ca viata sa le fie influentata atat de mult de televizor.

O statistica recenta arata ca noi romanii cumparam cel mai putin din Europa pasta de dinti, sapun si detergenti. Concluzia este ca am sta de fapt prost cu deprinderile igienice. Chiar daca nu stiu daca s-au luat in calcul productia privata de sapun de la tara si veniturile foarte mici ale romanilor, ceva adevar trebuie sa fie si in aceasta concluzie, pentru ca autobuzele noastre miros pur si simplu a transpiratie daca sunt mai aglomerate. Stiu, de asemenea (din experienta de asistent), cum saloanele din spitalele noastre miros a picioare nespalate si cum multi oameni, barbati si femei, nu se spala nici cand vin la consultatie la medic. Cred ca notiunile de igiena elementara trebuie invatate la scoala in fiecare an, iar presa ar trebui, poate, sa se implice mai mult in aceasta problema.

Anul trecut, in timpul rezidentei mele scotiene, i-am vazut pe englezi cum se poarta dimineata cand ajung la slujba. Fiecare avea cate o vorba buna pentru fiecare si o buna-dispozitie autoimpusa de educatie. Ziua incepea astfel excelent. Cata nevoie am avea si noi de acest comportament...

Au dreptate cei de la OMS. Nu eşti sănătos numai dacă nu ai vreo boală sau dacă nu te doare nimic. Mai trebuie să fii şi mulţumit de viaţa ta.

Este recomandabil să ne străduim, ca adulţi, să citim în fiecare zi. Este recomandabil să facem acest lucru chiar dacă nu ne place sau nu este în obiceiurile noastre. Motivul? Copiii noştri ar putea să ne imite, iar noi dorim întotdeauna să le oferim copiilor noştri o şansă în plus pentru viaţă.