Devianţa şcolară şi rădăcinile ei familiale
Viaţa din primii ani de acasă − dincolo de moştenirea genetică şi mediul social − are influenţă decisivă asupra adaptării ulterioare la şcoală a copilului.
Specialiştii au observat că fenomene precum dezaprobarea şcolară şi devianţa şcolară par să fi căpătat amploare în ultimii ani. Ştiinţific vorbind, dezaprobarea şcolară are rădăcini adânci în familie şi este reflectată în fenomenele de inadaptare şcolară şi imaturitate şcolară, strâns legate de socializarea primară.
Aceste concepte, în pofida sunetului lor scolastic, vorbesc în fapt despre un conflict cât se poate de real dintre societate şi sistemul de învăţământ, despre firavele legături dintre ele. Se poate spune că nivelul de maturitate şcolară (concordanţa din punct de vedere intelectual şi emoţional între nivelul de dezvoltare al copilului şi cerinţele specifice primului an de şcolarizare) are impact asupra adaptării, în sensul că imaturitatea şcolară determină adesea inadaptarea şcolară.
Inadaptarea şcolară este un fenomen pe care unii autori îl găsesc pur şi simplu în relaţie de sinonimie cu devianţa şcolară. Acest fapt ne determină să gândim prevenţia devianţei din perspectiva ameliorării socializării primare. De altfel, se ştie că încetinirea ritmului de dezvoltare psihică a copilului este întreţinută mai ales de cauze familiale, între care lipsa de îngrijire, de stimulare intelectuală sunt dintre cele mai importante.
Astfel, pusă în această ecuaţie, problema adaptării la şcoală trece din spaţiul Şcolii, unde opinia generală tinde s-o situeze, în spaţiul Familiei, unde îi este locul. Interacţiunile pozitive părinţi-copii sunt condiţii esenţiale în realizarea unei bune adaptări şcolare. „Socializarea primară – spune Elisabeta Stănciulescu în “Sociologia educaţiei familiale” (Ed. Polirom, 1997) − este deosebit de importantă pentru individ, întrucât ea aşează structurile de bază ale Sinelui şi lumii; primii ani de viaţă şi primii Alţii semnificativi (părinţi, membri ai familiei, alte persoane sau grupuri) oferă o orientare în şi către lume, conturând limitele receptivităţii ulterioare a individului, făcând din el un candidat la segmente determinate ale lumii sociale. Aceasta înseamnă – spune mai departe cercetătoarea − că în măsura în care măreşte deschiderea către aceste segmente socializarea primară conduce la închiderea relativă a altor segmente.”
Relaţia dintre socializarea primară (ceea ce se întâmplă în perioada premergătoare şcolii) şi comportamentul individului în celelalte etape ale vieţii devine în această perspectivă evidentă, astfel încât dacă un copil ajunge să înveţe din familie valori precum generozitatea, sensibilitatea, altruismul, cinstea, onoarea şi să se obişnuiască în mod real cu ele, dacă are parte − cu alte cuvinte – de deschiderea către aceste segmente, atunci există şanse ca alte segmente ale lumii sociale − mai puţin pozitive ca influenţă − să îi fie închise.
Teoria socializării primare are propriu-zis o valoare cu adânci conexiuni înspre viaţa propriu-zisă. Nu numai pentru că există expresia populară „cei şapte ani de acasă” (la care face, în fond, referire), dar şi pentru că nu puţine cercetări au probat aceste lucruri. Închiderea unor segmente se face întotdeauna în favoarea deschiderii altor segmente, ceea ce arată că evoluţia copilului depinde în mare măsură de influenţele exterioare.
Conform „Dicţionarului de sociologie” (Ed. Babel, 1998; coordonatori Catalin Zamfir şi Lazăr Vlăsceanu), „intensitatea socializării este maximă în copilărie sau în perioadele de tranziţie de la un stadiu de viaţă la altul”, ceea ce ne conduce la idea că părinţii ar trebui − şi din acest motiv − să fie mai atenţi la modul în care copilul lor socializează şi – pe această bază – să aducă îmbunătăţiri, printr-o comunicare mai bună, prin intervenţii punctuale, prin facilitarea accesului la diversitatea mediului social din jur.
La rândul său, în prefaţa la lucrarea „Psihologia şcolarului greu educabil” (Ed. IRI, 1995), Alfred Adler observă că „primii patru sau cinci ani de viaţă îi sunt copilului de ajuns pentru a-şi completa comportamentul său specific şi arbitrar legat de impresiile trăite”, ceea ce confirmă o altă aserţiune a sa conform căreia „...viaţa psihică a omului nu poate fi zugrăvită prin verbul a fi, ci prin verbul a deveni”.
Aşadar, copilul „devine” şi îşi formează un anumit stil de a relaţiona prin asimilarea influenţelor exterioare, cu precădere ale celor provenite din mediul familial. Adler chiar insistă asupra rolului mamei în acest sens: „...mama are o misiune importantă, anume aceea de a dirija în aşa fel dezvoltarea copilului încât acesta să poată răspunde mai târziu în mod corect exigenţelor vieţii sociale”. De asemenea, psihologul austriac adaugă rolul grădiniţei în socializare: „Grădiniţa de copii este o prelungire a familiei. (...) Educaţia în vederea formării de fiinţe sociabile (deschise integrării şi conformităţii şi închise astfel pentru tendinţele deviante – n.n.) nu este doar o idee teoretică. (...) La grădiniţa de copii educatoarele o înlocuiesc pe mamă şi trebuie să exercite rolul acesteia. Dacă este cazul, trebuie să corecteze erorile pedagogice ale mamei, călăuzindu-i în aşa fel pe copii încât să le dea acestora posibilitatea structurării de relaţii cu semenii lor.”.
Vorbim deci despre o bună socializare primară, adică iniţierea de către părinţi, între altele, a unei interacţiuni pozitive cu copiii. Această interacţiune pozitivă trebuie să aibă în vedere, în procesul de transmitere a valorilor şi comportamentelor de la părinţi la copii, tradiţia şi valorile societăţii la care copilul urmează să se adapteze.
Petre Andrei surprinde şi el foarte bine acest mod de gândire atunci când scrie: “Noi nu ne creştem copiii cum vrem, ci aşa cum ne impun obiceiul, tradiţia, opinia publică, societatea cu structura ei dintr-un moment dat” (“Opere sociologice”, 1978). Se poate spune că educaţia în interiorul familiei ar trebui să-l pregătească pe copil să facă faţă unui mediu şcolar în care există nişte obligaţii, nişte responsabilităţi, o trecere de la atenţia exclusivă a părinţilor pentru el la atenţia distributivă a educatorului pentru fiecare dintre copii.
Acest lucru nu este întotdeauna înţeles de părinţi, din păcate, şi astfel avem de a face în Şcoală cu fenomenul inadaptării şcolare, în special în latura sa emoţională, a managementului relaţiilor interpersonale, ceea ce deschide uşa înspre devianţa şcolară. Cu alte cuvinte, copilul ar putea să fie pregătit pentru clasa întâia din punct de vedere al capacităţilor intelectuale, dar nepregătit emoţional, imatur din punct de vedere psiho-afectiv. Această pregătire psiho-afectivă se realizează de către părinţi, prin adoptarea unor metode care să-i permită copilului să înţeleagă faptul că nu îi este permis orice, că trebuie să ţină cont de ceilalţi colegi, că trebuie să facă faţă sistemului şcolii, care este unul normativ, aşa cum şi societatea în ansamblu este un sistem normativ.
Metodele se referă în primul rând la comunicarea reală şi comunicarea afectivă. Copilul trebuie să înţeleagă de ce nu îi este permis un anumit lucru, să înţeleagă de ce trebuie să se comporte într-un anumit fel şi nu în altul, dar în acelaşi timp trebuie să aibă sentimentul copilăriei, să se simtă protejat, în siguranţă, să vadă în părinţii săi cele mai apropiate persoane.
Întorcându-ne la socializarea primară, trebuie să remarcăm multitudinea de studii care au avut în centrul atenţiei greşelile localizate în acest proces complex. Astfel conceptul de maltratare, în toate cele trei forme ale lui (abuzul fizic, abuzul sexual şi neglijarea), apărut în ultimele decenii pe seama unei realităţi mai vechi, însumează întreaga complexitate a practicilor intrafamiliale cu impact negativ asupra capacităţii de adaptare şcolară a copilului. Dacă avem în vedere că „peste 50% dintre copiii maltrataţi sunt repetenţi sau abandonează şcoala” (Cristina Neamţu, „Devianţa şcolară”, Polirom, 2003), înţelegem şi mai bine cât de importantă este relaţia pozitivă dintre părinţi şi copii şi ce rol fundamental au părinţii în construirea acestei relaţii.
Credem că în identificarea acestor cazuri de maltratare şi iniţierea pe mai departe a unor măsuri de ameliorare Şcoala poate să aibă, de asemenea, o contribuţie esenţială, prin reprezentanţii ei, care au o legătură directă, la clasă, cu copiii. Educatorul va şti să lămurească nişte părinţi care au probleme în acest sens, probleme reflectate în gradul de adaptare al copilului la şcoală, că este cazul să-şi schimbe paternurile comportamentale, în interesul copilului. Întâlniri repetate cu părinţii în şcoală, mediate poate şi de psiholog, discuţii pe tema maltratării şi a consecinţelor ei, credem că sunt de natură să ofere o şansă prevenţiei devianţei şi să crească capacitatea de adaptare şcolară.
Fireşte că aceste tipuri de intervenţie privesc situaţiile în care părinţii sunt acasă. Situaţiile în care părinţii sunt plecaţi în străinătate iar copiii cresc cu rude, vecini sau, mai rău, singuri, atât de numeroase din păcate în ultimii ani în România, constituie un subiect aparte.
Psiholog Vasile BAGHIU
Biroul de Promovarea Sănătăţii, D.S.P. Neamţ
Viaţa din primii ani de acasă − dincolo de moştenirea genetică şi mediul social − are influenţă decisivă asupra adaptării ulterioare la şcoală a copilului.
Specialiştii au observat că fenomene precum dezaprobarea şcolară şi devianţa şcolară par să fi căpătat amploare în ultimii ani. Ştiinţific vorbind, dezaprobarea şcolară are rădăcini adânci în familie şi este reflectată în fenomenele de inadaptare şcolară şi imaturitate şcolară, strâns legate de socializarea primară.
Aceste concepte, în pofida sunetului lor scolastic, vorbesc în fapt despre un conflict cât se poate de real dintre societate şi sistemul de învăţământ, despre firavele legături dintre ele. Se poate spune că nivelul de maturitate şcolară (concordanţa din punct de vedere intelectual şi emoţional între nivelul de dezvoltare al copilului şi cerinţele specifice primului an de şcolarizare) are impact asupra adaptării, în sensul că imaturitatea şcolară determină adesea inadaptarea şcolară.
Inadaptarea şcolară este un fenomen pe care unii autori îl găsesc pur şi simplu în relaţie de sinonimie cu devianţa şcolară. Acest fapt ne determină să gândim prevenţia devianţei din perspectiva ameliorării socializării primare. De altfel, se ştie că încetinirea ritmului de dezvoltare psihică a copilului este întreţinută mai ales de cauze familiale, între care lipsa de îngrijire, de stimulare intelectuală sunt dintre cele mai importante.
Astfel, pusă în această ecuaţie, problema adaptării la şcoală trece din spaţiul Şcolii, unde opinia generală tinde s-o situeze, în spaţiul Familiei, unde îi este locul. Interacţiunile pozitive părinţi-copii sunt condiţii esenţiale în realizarea unei bune adaptări şcolare. „Socializarea primară – spune Elisabeta Stănciulescu în “Sociologia educaţiei familiale” (Ed. Polirom, 1997) − este deosebit de importantă pentru individ, întrucât ea aşează structurile de bază ale Sinelui şi lumii; primii ani de viaţă şi primii Alţii semnificativi (părinţi, membri ai familiei, alte persoane sau grupuri) oferă o orientare în şi către lume, conturând limitele receptivităţii ulterioare a individului, făcând din el un candidat la segmente determinate ale lumii sociale. Aceasta înseamnă – spune mai departe cercetătoarea − că în măsura în care măreşte deschiderea către aceste segmente socializarea primară conduce la închiderea relativă a altor segmente.”
Relaţia dintre socializarea primară (ceea ce se întâmplă în perioada premergătoare şcolii) şi comportamentul individului în celelalte etape ale vieţii devine în această perspectivă evidentă, astfel încât dacă un copil ajunge să înveţe din familie valori precum generozitatea, sensibilitatea, altruismul, cinstea, onoarea şi să se obişnuiască în mod real cu ele, dacă are parte − cu alte cuvinte – de deschiderea către aceste segmente, atunci există şanse ca alte segmente ale lumii sociale − mai puţin pozitive ca influenţă − să îi fie închise.
Teoria socializării primare are propriu-zis o valoare cu adânci conexiuni înspre viaţa propriu-zisă. Nu numai pentru că există expresia populară „cei şapte ani de acasă” (la care face, în fond, referire), dar şi pentru că nu puţine cercetări au probat aceste lucruri. Închiderea unor segmente se face întotdeauna în favoarea deschiderii altor segmente, ceea ce arată că evoluţia copilului depinde în mare măsură de influenţele exterioare.
Conform „Dicţionarului de sociologie” (Ed. Babel, 1998; coordonatori Catalin Zamfir şi Lazăr Vlăsceanu), „intensitatea socializării este maximă în copilărie sau în perioadele de tranziţie de la un stadiu de viaţă la altul”, ceea ce ne conduce la idea că părinţii ar trebui − şi din acest motiv − să fie mai atenţi la modul în care copilul lor socializează şi – pe această bază – să aducă îmbunătăţiri, printr-o comunicare mai bună, prin intervenţii punctuale, prin facilitarea accesului la diversitatea mediului social din jur.
La rândul său, în prefaţa la lucrarea „Psihologia şcolarului greu educabil” (Ed. IRI, 1995), Alfred Adler observă că „primii patru sau cinci ani de viaţă îi sunt copilului de ajuns pentru a-şi completa comportamentul său specific şi arbitrar legat de impresiile trăite”, ceea ce confirmă o altă aserţiune a sa conform căreia „...viaţa psihică a omului nu poate fi zugrăvită prin verbul a fi, ci prin verbul a deveni”.
Aşadar, copilul „devine” şi îşi formează un anumit stil de a relaţiona prin asimilarea influenţelor exterioare, cu precădere ale celor provenite din mediul familial. Adler chiar insistă asupra rolului mamei în acest sens: „...mama are o misiune importantă, anume aceea de a dirija în aşa fel dezvoltarea copilului încât acesta să poată răspunde mai târziu în mod corect exigenţelor vieţii sociale”. De asemenea, psihologul austriac adaugă rolul grădiniţei în socializare: „Grădiniţa de copii este o prelungire a familiei. (...) Educaţia în vederea formării de fiinţe sociabile (deschise integrării şi conformităţii şi închise astfel pentru tendinţele deviante – n.n.) nu este doar o idee teoretică. (...) La grădiniţa de copii educatoarele o înlocuiesc pe mamă şi trebuie să exercite rolul acesteia. Dacă este cazul, trebuie să corecteze erorile pedagogice ale mamei, călăuzindu-i în aşa fel pe copii încât să le dea acestora posibilitatea structurării de relaţii cu semenii lor.”.
Vorbim deci despre o bună socializare primară, adică iniţierea de către părinţi, între altele, a unei interacţiuni pozitive cu copiii. Această interacţiune pozitivă trebuie să aibă în vedere, în procesul de transmitere a valorilor şi comportamentelor de la părinţi la copii, tradiţia şi valorile societăţii la care copilul urmează să se adapteze.
Petre Andrei surprinde şi el foarte bine acest mod de gândire atunci când scrie: “Noi nu ne creştem copiii cum vrem, ci aşa cum ne impun obiceiul, tradiţia, opinia publică, societatea cu structura ei dintr-un moment dat” (“Opere sociologice”, 1978). Se poate spune că educaţia în interiorul familiei ar trebui să-l pregătească pe copil să facă faţă unui mediu şcolar în care există nişte obligaţii, nişte responsabilităţi, o trecere de la atenţia exclusivă a părinţilor pentru el la atenţia distributivă a educatorului pentru fiecare dintre copii.
Acest lucru nu este întotdeauna înţeles de părinţi, din păcate, şi astfel avem de a face în Şcoală cu fenomenul inadaptării şcolare, în special în latura sa emoţională, a managementului relaţiilor interpersonale, ceea ce deschide uşa înspre devianţa şcolară. Cu alte cuvinte, copilul ar putea să fie pregătit pentru clasa întâia din punct de vedere al capacităţilor intelectuale, dar nepregătit emoţional, imatur din punct de vedere psiho-afectiv. Această pregătire psiho-afectivă se realizează de către părinţi, prin adoptarea unor metode care să-i permită copilului să înţeleagă faptul că nu îi este permis orice, că trebuie să ţină cont de ceilalţi colegi, că trebuie să facă faţă sistemului şcolii, care este unul normativ, aşa cum şi societatea în ansamblu este un sistem normativ.
Metodele se referă în primul rând la comunicarea reală şi comunicarea afectivă. Copilul trebuie să înţeleagă de ce nu îi este permis un anumit lucru, să înţeleagă de ce trebuie să se comporte într-un anumit fel şi nu în altul, dar în acelaşi timp trebuie să aibă sentimentul copilăriei, să se simtă protejat, în siguranţă, să vadă în părinţii săi cele mai apropiate persoane.
Întorcându-ne la socializarea primară, trebuie să remarcăm multitudinea de studii care au avut în centrul atenţiei greşelile localizate în acest proces complex. Astfel conceptul de maltratare, în toate cele trei forme ale lui (abuzul fizic, abuzul sexual şi neglijarea), apărut în ultimele decenii pe seama unei realităţi mai vechi, însumează întreaga complexitate a practicilor intrafamiliale cu impact negativ asupra capacităţii de adaptare şcolară a copilului. Dacă avem în vedere că „peste 50% dintre copiii maltrataţi sunt repetenţi sau abandonează şcoala” (Cristina Neamţu, „Devianţa şcolară”, Polirom, 2003), înţelegem şi mai bine cât de importantă este relaţia pozitivă dintre părinţi şi copii şi ce rol fundamental au părinţii în construirea acestei relaţii.
Credem că în identificarea acestor cazuri de maltratare şi iniţierea pe mai departe a unor măsuri de ameliorare Şcoala poate să aibă, de asemenea, o contribuţie esenţială, prin reprezentanţii ei, care au o legătură directă, la clasă, cu copiii. Educatorul va şti să lămurească nişte părinţi care au probleme în acest sens, probleme reflectate în gradul de adaptare al copilului la şcoală, că este cazul să-şi schimbe paternurile comportamentale, în interesul copilului. Întâlniri repetate cu părinţii în şcoală, mediate poate şi de psiholog, discuţii pe tema maltratării şi a consecinţelor ei, credem că sunt de natură să ofere o şansă prevenţiei devianţei şi să crească capacitatea de adaptare şcolară.
Fireşte că aceste tipuri de intervenţie privesc situaţiile în care părinţii sunt acasă. Situaţiile în care părinţii sunt plecaţi în străinătate iar copiii cresc cu rude, vecini sau, mai rău, singuri, atât de numeroase din păcate în ultimii ani în România, constituie un subiect aparte.
Psiholog Vasile BAGHIU
Biroul de Promovarea Sănătăţii, D.S.P. Neamţ
2 comentarii:
AS spune devianta scolara, radacini in familie si societate.
Va multumesc pentru comentariu! Nu stiu cine sunteti, dar daca preferati sa va ascundeti identitatea, merge si asa... Eu nu impartasesc acest mod de a comunica, insa ii inteleg si pe cei ca dvs., care isi semneaza opiniile "anonim' si care prin acest mod nu si le asuma in fapt. Cat priveste continutul observatiei dvs., eu as ramane la varianta publicata, care presupune ca sunt constient ca nu am descoperit America, adica faptul stiut de specialisti ca devianta scolara are radacini in familie, ci doar ca subliniez aceste radacini "familiale" ale deviantei scolare in contextul de azi, cand oamenii tind sa dea vina, nedrept, mai mult pe Scoala. Va multumesc inca o data pentru lectura si pentru observatie!
V.B.
Trimiteți un comentariu