Valorile vieţii ar trebui învăţate la şcoală (Vasile Baghiu, în revista Alternativa XXI, Nr. 3/2010, Republica Moldova)

Mi s-a cerut să spun câte ceva despre mine, despre activitatea mea, să mă adresez cadrelor didactice din Republica Moldova, poate şi elevilor.

Ei bine, ce pot să spun pe scurt? Sunt scriitor, membru al Uniunii Scriitorilor din România şi al PEN-Club, redactor-şef al revistei „Antiteze”. Am lucrat ca asistent medical (într-un sanatoriu de tuberculoză, un laborator de toxicologie, un cabinet privat de cardiologie, un serviciu de promovarea sănătăţii) şi ca jurnalist part-time, iar de vreo doi ani sunt psiholog în acelaşi serviciu de promovarea sănătăţii, după ce am obţinut licenţa în psihologie şi un master în consiliere psihologică şi educaţională. Sunt căsătorit şi am doi copii. Am călătorit mult în Occident în ultimii zece ani pe seama unor burse pe care le-am câştigat prin concurs, iar această experienţă europeană mi-a deschis şi mai mult ochii asupra lumii în care trăiesc. Este o lume unde sunt atât de multe lucruri de făcut.

Nu doresc să am aerul cuiva care oferă sfaturi în stânga şi în dreapta. Departe de mine aşa ceva. Învăţ şi eu din mers totul, greşind sau obţinând mici victorii. 

Totuşi, le-aş spune dascălilor şi elevilor din Basarabia că merită să se implice în proiecte care privesc comunitatea lor. Merită să se implice în special în proiecte mici, acelea foarte strâns legate de nevoile imediate. Merită să aibă ei iniţiativa, înaintea altora, să înceapă ei ceea ce cred ei că trebuie început. Mai mult decât să-i învăţăm pe oameni cum să voteze sau ce structură au organismele europene (lucruri importante şi ele, nimic de zis), cred că mai important este să privim în jurul nostru şi să vedem ce se întâmplă în imediata apropiere, pe scara blocului în care locuim, pe uliţa satului nostru, pe drumul nostru de acasă la serviciu, la locul de muncă. Cred că mai important este să vedem ce este rău în comportamentul oamenilor din apropierea noastră şi să ne gândim cum am putea noi face să schimbăm lucrurile, mai important este să nu aşteptăm ca alţii să ne rezove problemele, ci să trecem noi, imediat, la fapte, cum se spune.

Înţeleg din invitaţia primită prin email că intervenţia mea aici are legătură cu implicarea mea în proiecte de educaţie pentru sănătate, cu faptul că am iniţiat unele dintre ele, între care unele inedite, de pionierat, cum a fost şi prima revistă de educaţie pentru sănătate din România, „Modus Vivendi”. Şi mai înţeleg că prezenţa mea aici are legătură şi cu împărtăşirea acestor iniţiative pe Internet. 

Aşadar, este important – constat aceasta încă o dată - să vadă cineva ceea ce faci. Cunosc oameni valoroşi în România care fac lucruri importante pentru ceilalţi semeni ai lor, dar care nu sunt văzuţi de nimeni. Oameni care nu au plecat, din diverse motive, în străinătate, şi care suportă aici în ţară desconsiderare, marginalizare, umilinţe de tot felul doar pentru că înţeleg să facă ceva, să fie ei înşişi, să fie vii. Chiar dacă personal am reuşit să capăt o oarecare vizibilitate pe seama faptului că am scris nişte cărţi, s-ar putea să mă număr şi eu printre ei. Mă tem, de fapt, că vom deveni, în timp, toţi victime perfecte ale unui sistem mult mai puternic decât noi, dacă nu devenim grabnic conştienţi de ceea ce ni se întâmplă, dacă nu oprim degradarea sistemului de învăţământ, dacă nu reuşim să impunem valorile adevărate, dacă nu ne trezim din indiferenţă.

Impostura, falsele valori sunt, din păcate, la mare modă în zilele noastre. Ele sunt exhibate pe toate canalele media. Piramida valorilor este întoarsă cu vârful în jos. Aşa este acum în România. Situaţia din Republica Moldova o ştiu şi eu doar din presă şi de la televizor, aşa că nu pot spune dacă descrierea aceasta a mea care vizează România este valabilă şi pentru Republica Moldova. Bănuiesc însă că diferenţele nu sunt foarte mari. Oricum ar fi, întrebarea este următoarea: Se mai poate face ceva? Răspunsul îl are fiecare din noi, însă ştiu că niciodată nu e totul pierdut.

Esenţial este, cred, înainte de toate să avem puterea să ne asociem pentru proiecte care privesc schimbarea atitudinii, mentalităţii şi comportamentului oamenilor. Asocierea poate fi o cheie. Şi nu vorbesc aici despre proiecte mari, ci despre acelea mărunte care privesc foarte direct viaţa noastră de fiecare zi, cum ar fi curăţirea unui spaţiu verde pe care se joacă copiii, îmbunătăţirea terenului de joacă al şcolii în care învaţă copiii noştri, igiena personală, bunul simţ în relaţiile interpersonale. Singuri e greu să avem succes. O spun din proprie experienţă. Răzbeşti şi de unul singur, da, dar preţul este sănătatea ta şi a celor din jur. Sistemele autoritariste mizează tocmai pe atomizarea societăţii, pe lipsa de asociere, pe individualism, pe egoism şi invidie rea, pe toate defectele care fac din noi nişte indivizi manipulabili.

Educaţia este cheia, bineînţeles. Să fii dascăl - chiar şi la noi în statele noastre sărăcite de comunism, sărăcite de ocupaţie străină, sărăcite de proasta administrare de după căderea comunismului şi de corupţie generalizată – înseamnă şansa de a-i ajuta pe copii să gândească singuri, să fie liberi, să aibă demnitate. Am spus „statele”noastre şi nu ţările noastre, pentru că mie îmi place să văd o singură ţară, pentru că sper că vom fi şi noi în stare, la fel ca nemţii, să refacem Unirea...

Indiferent de disciplina pe care o predau la şcoală, profesorii nu trebuie să uite că sunt mai întâi oameni, iar copiii din faţa lor ar putea fi copiii lor. Cum să nu pui suflet într-o astfel de muncă, chiar împotriva tuturor necazurilor şi dificultăţilor? Cum să nu încerci să-i înveţi toate acele lucruri elementare care par să fie uitate azi, anume să-ţi ceri iertare când greşeşti, să mulţumeşti când ţi se face un bine, să-i respecţi pe cei mai în vârstă, să te bucuri de reuşitele colegilor şi prietenilor?

Îi învăţăm pe copii istoria antică, dar dacă avem conştiinţă trebuie să le povestim şi ce rău a făcut comunismul ţării noastre în ultima jumătate a secolului douăzeci. Le explicăm copiilor legile lui Newton, ca profesori de fizică, dar trebuie să le vorbim şi despre limbajul vulgar şi violenţă, chiar dacă nu pare să fie vreo legătură între ele. Le descifrăm secretele biologiei, dar trebuie să îi învăţăm şi noţiuni de igienă elementară şi stil de viaţă sănătos. Le lămurim reacţiile chimice, dar trebuie să le spunem şi cât de nocive pentru sănătate sunt băuturile carbogazoase şi colorate şi mâncarea fast-food. Le cerem să înveţe poezii şi să le comenteze, dar trebuie să le vorbim mereu şi despre cât de important este cititul în formarea personalităţii şi cât de mult ne ajută în viaţă. Le vorbim poate despre conştiinţa civică şi alte concepte înalte, dar trebuie să le spunem, prieteneşte, şi ce înseamnă prietenie, ce înseamnă iubire, ce înseamnă căsătorie, ce înseamnă familie. Valorile acestea trebuie reconsiderate, re-vorbite, re-discutate. Sunt lucruri care aparţin vieţii şi de aceea mă întreb de ce nu se discută despre ele în şcoală. Ca şi cum şcoala ar fi un spaţiu rupt de realitate, rupt de viaţă. Trebuie instituită în şcoli educaţia pentru viaţă. Este şi în interesul nostru imediat, al celor care facem educaţie, să ne implicăm mai mult în acest tip de educaţie pentru viaţă, pentru că ne dorim, în definitiv, să trăim într-un mediu social cât mai bun.

În sfârşit, aş vrea să spun că merită să lupţi pentru iniţiativele şi proiectele tale. În ce mă priveşte, am fondat prima revistă de educaţie pentru sănătate din România, dar a trebuit să duc o luptă pentru aceasta. O luptă absurdă, inegală, chinuitoare. Pentru că inerţiile, invidiile şi rezistenţa la schimbare sunt mari. Şi chiar dacă până la urmă, după optsprezece numere realizate, totul s-a oprit... „din lipsă de fonduri”, idea că merită să îndrăzneşti cred că rămâne.

Aş vrea să mai adaug că oamenii trebuie să înveţe lecţia demnităţii, adică să stea pe picioarele lor, să înceteze linguşeala faţă de şefi, să aibă curajul opiniei, să ţină cu dreptatea, cum se spune, să-i apere şi să-i promoveze pe cei merituoşi, să fie drepţi şi cinstiţi, serioşi. Iar toate acestea pot fi învăţate şi în şcoală. Şi dacă nu sunt prevăzute în programa şcolară, atunci ar fi o datorie a noastră se le abordăm ca subiecte de discuţie cu elevii ori de câte ori este posibil. Suntem oameni, nu roboţi care livrează informaţii.