Ieri, la Filiala din cartierul Mărăţei a Bibliotecii "G.T. Kirileanu", invitat fiind de doamna Paulina Marin să am un dialog cu elevii unei clase de a opta de la Şcoala nr. 6 (o şcoală oarecum marginalizată) pe tema impactului schimbărilor climatice asupra sănătăţii (tema zilei Mondiale a Sănătăţii de anul acesta), am surpriza să găsesc nişte copii foarte bine crescuţi, educaţi, atenţi, politicoşi, deloc agitaţi (cum am văzut adesea), deloc gălăgioşi. Mi s-a părut extraordinar că s-au deplasat până acolo şi mai ales că mulţi s-au decis să-şi facă permis de intrare la bibliotecă. Dialogul cu ei a fost unul natural, fără formalisme. În prezentarea pe care mi-a făcut-o, doamna Marin a amintit că sunt şi scriitor, iar ei, spre final, m-au rugat să le spun câte ceva despre cărţile mele şi să le citesc măcar un poem. De obicei, am măcar o carte la mine, dar ieri nu am avut. Le-am promis că le voi citi cu altă ocazie. Mi-au spus că eram primul scriitor pe care îl cunoşteau şi erau încântaţi de aceasta.

Mă gândeam, pe drumul spre casă, la stupizenia unora care, pentru că nu au ce face, pentru că nu-şi pot reprima invidiile găunoase sau pur şi simplu din răutate gratuită şi din incapacitatea de a pricepe, îndrăznesc să spună (pe la colţuri şi uneori chiar în faţă, cu tupeu) că prin proiectul meu "Drogul lecturii" eu m-aş promova pe mine însumi ca scriitor şi că nu aş face, chipurile, educaţie pentru sănătate. În primul rând că pledoaria mea pentru lectură (în cadrul lecţiei despre stilul de viaţă sănătos) este o modalitate a mea (disperată, recunosc) de a încerca deturnarea copiilor acestei generaţii (cel puţin pe aceia în clasele cărora susţin eu lecţia mea) de la tentaţiile pierderii timpului cu televizorul şi jocurile pe internet, de la tentaţiile fumatului, alcoolului şi consumului de droguri, şi este, aşadar, educaţie pentru sănătate. În al doilea rând, în mintea lor deformată de comunism poate că ar fi mai bine să prezint această lecţie citind de pe vreo hârtie, coborând anume nivelul ca să nu se vadă că sunt şi scriitor, că doar e un mare păcat acesta, adică să ai şi alte calităţi într-un serviciu - vezi bine! - de educaţie. Oriunde într-o societate normală, într-un serviciu de educaţie pentru sănătate, nivelul de cultură şi talentul unui salariat sunt atuuri profesionale indubitabile care sunt preţuite şi recunoscute. Aici nu. De ce? Pentru că societatea noastră nu este normală. La educaţie pentru sănătate ar trebui să lucreze poate doar cei mai mediocri şi mai inculţi din lumea asta. Şi apoi, aşa cum mă promovez eu de bine pe mine însumi ca scriitor (cum se spune, cu răutate şi incredibil de inept), m-am şi îmbogăţit între timp, că doar s-au repezit sutele de elevi în librării să-mi cumpere cărţile, acelea care nu mai sunt în librării şi care nici nu au prea fost în librării, vai de capul meu. Probabil că la anul, când voi fi psiholog, va trebui să ascund şi această calificare. Nu se înţelege că amintind în prezentarea mea că sunt nu doar un asistent medical, ci şi un scriitor, eu ofer o credibilitate mai mare profesorilor din şcolile în care sunt invitat şi elevilor. Acest surplus de credibilitate se răsfrânge, fireşte, şi asupra serviciului şi instituţiei în care lucrez. Dacă nu ar fi trist că trebuie să încerc să demonsterz mereu de ce e bine să se ştie ca sunt şi scriitor în calitatea mea de salariat al acestui serviciu de educaţie pentru sănătate în care lucrez, ar trebui poate să mă prăpădesc de râs. Cred ei oare cei care gândesc aşa că dacă aş fi fost doar un asistent (o profesie absolut onorabilă, de altfel) aş fi avut astăzi această colaborare excelentă cu Biblioteca în interesul instituţiei în care lucrez? Sunt atât de sâcâietoare aceste tâmpenii ! La fel ca şi acuzaţia tembelă de mai demult că învăţam limbi străine în timpul serviciului, sau şi aceea mai recentă că mai învăţ uneori din cursurile de psihologie în timpul serviciului! Auzi ? Cum e posibil ? Salariaţii trebuie să stea neperegătiţi. Este interzis să te pregăteşti, să te perfecţionezi ! E atât de rizibil totul încât am senzaţia nu că trăiesc o poveste reală, ci mai mult că văd un film sau citesc un roman absurd...