Tipul şcolii influenţează
dezvoltarea şi educaţia adolescentului.
Nici în România nu este altfel. Știm
și vedem de mulţi ani că lucrurile stau prost în privinţa formării copiilor în
şcolile noastre. Începând de la grădiniţă şi terminând cu clasa a douăsprezecea,
copiii sunt „serviți” cu informaţie, redundantă şi aceea cel mai adesea, iar
educaţia propriu-zisă se lasă aşteptată.
În general, dascălii sunt exclusiv
preocupaţi să-i determine pe elevi să-şi însuşească materia pe care o predau şi
nu pare să le mai pese şi de ceea ce se întâmplă cu aceşti elevi, ca persoane,
dincolo de oră. Sunt excepții, dar ele supraviețuiesc greu în context.
Există din păcate o lipsă cronică de
entuziasm în sistemul de învățământ. Explicabilă, dar nu și acceptabilă. Atât lipsa de interes a Şcolii pentru
facilitarea, de exemplu, a întâlnirii elevilor cu personalități din domenii diferite,
cu medici şi specialişti, cu psihologi şi sociologi, cu scriitori şi artişti
autentici, cu istorici adevăraţi, care le-ar oferi copiilor nişte repere pentru
viitor, cât şi dezinteresul celorlalte instituţii pentru contactul cu Şcoala nu
sunt de natură să încurajeze proiectele.
Mai mult, proiectele coerente şi pe
termen lung ale Şcolii pentru educaţia pentru viaţă lipsesc şi ele. Singura
cale rămâne iniţiativa personală, cu toate neajunsurile pe care orice demers
individual îl presupune.
Educaţia pentru viaţă – cel mai
important tip de educaţie de care ar fi nevoie acum – nu pare să intre în
conceptul după care se alcătuiesc programa, curricula, curriculumul.
Este important, poate, ca elevii
să ştie la terminarea liceului cum se calculează un logaritm, care este
structura sistemului nervos la mamifere, câţi electroni liberi are atomul de
fier şi câte şi mai câte lucruri de acest fel, dar ne punem întrebarea de ce
elevii nu ar trebui să ştie şi ce înseamnă o familie, cum se creşte un copil,
cum se merge pe stradă, ce înseamnă un comportament responsabil şi aşa mai
departe.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu